Fragmente din cartea de poezie „Țara mea, viața mea, dragostea mea – despre modesta mea ratare personală”, de Lucian Vasilescu.
* * *
în ţara mea e o veşnică primăvară. în ţara mea înfloresc toate bubele pământului. tot aici, de mai bine de cincizeci de ani, îmi locuiesc şi eu neputinţa. nevolnicia. neîmplinirile. umilinţa.
aici mă simt eu acasă. un preş de şters picioarele la intrarea din dos.
aici mă descompun de mai bine de jumătate de veac. aici mă afund, zi după zi,
tot mai jos.
în ţara mea răsună codrul de manele. şi viaţa mea joacă îndrăcit după ele.
în ţara mea apele susură în ritm de manea. şi viaţa mea se scurge-n hazna,
odată cu ea. durerea mi s-a schimbat în plăcere, arsura o simt
ca pe-o mângâiere.
mă rog şi eu, ca tot omul. dar icoana la care mă rog s-a tocit şi s-a şters. mă rog la o ramă goală. mă rog fierbinte, ca un cazan cu smoală. ţara mea mă iubeşte. mă strânge în gheare. îmi adapă zilele cu disperare.
aflu, zi de zi, de la suferinţă, că-s viu. aflu, noapte de noapte, că trăiesc în pustiu. şi asta e bine. mă îmbărbătează. îmi confirmă că n-am ajuns în zadar la amiază.
în arenă, dumnezeu zdrăngăne din clopoţei, costumat în arlechin. când a sosit,
a spus c-o să facă doar câteva tumbe, c-o să stea puţin. cât să-i vedem şi noi
pe îngeri umblând pe sârmă. zburând la zidul morţii. plutind la trapez, sărind
de colo-colo prin cercuri de foc. aşa a spus şi de atunci circul n-a mai plecat deloc.
din girofaruri, stelele sclipesc deasupra noastră, pe cer. în limba mea
cuvintele cad bolnave, se umflă de puroi, apoi pier. viaţa e,
de la un capăt la altul, o feerie. un accident fără supravieţuitori.
o poezie din care cuvintelor li se croiesc sicrie.
în ţara mea eu sunt un răspuns, dar n-am întrebare.
în ţara mea locuiesc un coşmar cu ieşire la mare.
* * *
când a început, viaţa mea a început de sus. ca o promisiune. ca un răsărit
de soare la apus. zeii, congestionaţi la faţă, suflau în goarne. în parcări,
toate maşinile cântau în cor, din alarme.
când eram eu mic, ţara mea era mare. se întindea de la mine şi până hăt,
la hotare. unde avea vecini – nişte oameni care vorbeau altă limbă, nişte străini.
cu cât creşteam, ţara mea se făcea tot mai mică. într-o vreme, ea se întindea
de la mine şi încă puţin după strada mea. unde avea vecini – nişte oameni
care vorbeau altă limbă, nişte străini.
acum, la cincizeci de ani, ţara mea s-a boţit de tot şi-a încăput, toată, în mine.
se întinde de la cap la picioare şi are unghii la hotare. acum e fericită:
toţi îi sunt vecini – nişte oameni care vorbesc altă limbă, nişte străini.
îmi amintesc că, atunci când a început, viaţa mea a început de sus.
ca o promisiune. ca un răsărit de soare la apus. zeii, congestionaţi la faţă,
suflau în goarne. în parcări, toate maşinile cântau în cor, din alarme.
dar timpul, ca tot timpul, a trecut. nimic nu mai este acum ca la început.
zeii ori au murit, ori au plecat – nimeni nu ştie. maşinile, şi ele, au ruginit.
pe ecran mai pâlpâie doar cuvântul sfârşit.
acum, ţara mea-şi doarme somnul de veci, chircită în cripta de carne.
* * *
sălbatică odinioară şi nesupusă, mâna mea s-a domesticit.
ea, care pocnea pocitaniile vieţii peste gură, acum a obosit.
nici de scris nu mai scrie – a amuţit. uneori, doar în somn, când visează,
mâna mea mângâie pe spinare amintirea motanului pe care l-a iubit.
altfel, ziua ei se scurge înmiresmată ca vinul din paharul
pe care-l duce la gură cu o oarecare candoare senilă.
mâna mea a ajuns singură şi vrednică de milă.
în preajma ei, risipite, uneltele s-au prăfuit.
mâna mea, mâna mea, pentru ce m-ai părăsit?
bătrână, mâna mea îmbrăţişează coapsa paharului. îl ridică încet
şi porneşte a-l duce la gură. dar tremură, drumul e lung şi când ajunge
abia de mai rămâne-o picătură.
sălbatică odinioară şi nesupusă, mâna mea a obosit.
doar noaptea, uneori, când n-o vede nimeni, mângâie pe spinare
amintirea motanului.
şi amintirii lui îi place şi se-ntinde şi toarce.
dar acum, până şi visul ăsta a luat sfârşit.
mai singură decât toată singurătatea, mâna mea tremură.
dumnezeule, doamne, pentru ce ne-ai despărţit?
Tags: despre modesta mea ratare personală, Lucian Vasilescu, Poezie
