Amiaza colinda străzile abătută, iar un tânăr se zgribulea în stație sub bătaia vântului. Oamenii erau epuizați; se apropia o nouă zi de muncă. Vasiliev Mafaeev, scund, îndesat și cu ochii înghesuiți în orbite osoase, nejustificate, fuma o țigară. Mototolea un ziar vechi și trăgea cu coada ochiului la tânăra de lângă; înaltă, subțirică, posesoarea unui păr ondulat, bălai. Ochii albaștri și luminoși semănau cu cei ai fetelor nemăritate de la țară. Vasiliev adulmeca mișcările gâtului alb, și se lipi strâns de femeie. Lumea era pe cale de dispariție la ora aceea. Era Duminică. Sosi autobuzul galben, numărul 14. Aproape gol, opri cu un scârțiit potrivit mașinăriilor vechi de când lumea. Șoferul, un băiat cu mustață căruntă, fredona în gând o melodie, pe care nu vroia să o împărtășească nimănui. În același timp cu Mafaeev intră în autobuz, o cotarlă, strecurându-se nevăzută ca un pasager obișnuit. Tânăra ezita să se ridice. Parcă ar fi aștepta pe cineva imaginar. Iar tot jocul ei era atent urmărit de Vasili. „ Dacă urcă… ea este aleasa”, gândea el, urmărind cu degetul pământul gol, nedefrișat dintre blocuri. Tânăra urcă, dar însoțită în ultima clipă de un bărbat împlinit. Pogan, cu ochi mici și păr negru, des, bărbatul o purta de cot pe femeia sa ca pe un trofeu. Vasili privea cu ciudă. Geamul murdar și îngălbenit la colțuri de mizeria ultimilor patruzeci de ani de comunism amestecat, se lăsă în cele din urmă, stropit de ploaia strânsă dintre norii cenușii. Cerul era supărat, și oamenii erau supărați. Așa stăteau lucrurile în gubernie.
Radioul șoferului cu mustață căruntă, aprecia starea puținilor săi pasageri, așternând o melodie, nici prea veche, nici prea rea peste capetele lor, ca la spovedanie. Atunci când nu era urmărit, Vasiliev scruta încăperile ascunse de sub hainele tânărului cuplu. Și după reacțiile lor, înțelegea relația strânsă, astenică și obișnuită a celor doi. Autobuzul incomod ajunse în cele din urmă la capăt de linie. Câmpul amețit de buruieni de tot felul, uscate se-ntindea în urma ultimului bloc – cât vedeai cu ochii – despuiat ici-acolo de câte-o fereastră lipsă. Vântul se-ntețise. Cuplul o apucă pe maidan spre imobilul uitat de lume, iar în urma lor, încovoiat sub paltonul său negru, ponosit, Mafaeev le lua urma. Se gândea cum de nu-i cunoscuse până atunci; probabil sunt în vizită se mulțumi el să-și răspundă. Înainte de a intra în scara blocului, bărbatul trase o palmă femeii sale și un chiuit scurt asemenea unui chițăit de șoarece de câmp ieși din pieptul ei îngust. Apoi, un lucru care păru bizar tânărului nostru, se iți. Namila prinse mâinile însoțitoarei sale cu palma sa imensă, și cu cealaltă își făcu loc cumva prinde bluză și pulover spre sânii mari, potrivnici. Se aplecă asupra ei și îi învârti cu folos limba în gură. Mafaeev își zise:„ acum este momentul„. Și fugi spre ei. Din spate împunse zonele lombare ale matahalei cu un cuțit de bucătărie, dintre acelea pentru carne, masive. Parcă ar fi căutat lovitura perfectă, izbăvitoare. Cu sete azvârli în trupul moale, vinovat, nu mai puțin de treizeci și patru de lovituri. Femeia încremenită, urla și sub un pumn în gură, căzu ca un sac de cartofi. Vasili își dădu fesul cu moțul rupt, jos; se așeză pe scările ciobite să-și tragă răsuflarea, și zise uitându-se spre cer, aproape lăcrimând de la vânt: „ Doamne izbăvește-ne pe noi. Amin”. Îi cără fără să cârtească sus, în cameră. Femeia o legă de calorifer, iar pe bărbat îl aruncă în cadă.
– Ei ce ziceți acum tovarăși!? Cum ne-am descurcat? Admirabil zic eu. Fiecare și-a îndeplinit misiunea.
Apoi se duse în bucătărie fluierând. Aprinse aragazul, aruncă două ouă în tigaie și porni radioul cu pick up. Melodia asta cu siguranță am să mi-o reamintesc, se gândi Vasili. Radioul nu pornise, pentru că blocul fusese debranșat de la rețeaua electrică cu mulți ani în urmă. Deschise geamul, uită de ouă în timp ce o curăța pe femeie cu o cârpă umedă, puse puțină sare dintr-un sac de rafie și mâncă cu poftă și pâine învechită. Căută în poșeta sărăcăcioasă a femeii și scoase buletinul. Un ruj pe care scria Mac, douăzeci și patru h îi atrase privirea; și-l însuși. Ustina Gorovoeva, născută la data de doisprezece, luna doisprezece, o mie nouă sute nouăzeci și nouă. Părul ei în poza de pe buletin era foarte scurt, conferindu-i un alt aer, alt temperament, lucru care-i displăcu lui Mafaeev. După ce-și potoli foamea, se liniști. Cu un aer bonom, luă o carte dintr-o cutie de carton și o deschise la prima pagină. Apoi răsfoi primele zece foi cu silă, și îndoi cartea la Capitolul I. Se așternu o liniște deplină în garsonieră. Vasiliev citea, încătușat în propria lume, cu bărbia pironită de podul palmei. Și cum stătea el sprijinit cu spatele lipit de caloriferul rece, expus parcă victimei sale, legată fedeleș în partea opusă, în cadă cadavrul mătăhălos se bălăngănea ușor, ușor în afara vieții, parcă în bătaia vântului ce aducea aer proaspăt de afară, minunându-se de așa oameni cuminți.
Asemenea unui copil, femeia moțăi și rosti încet, atrăgător, Vladimir… Mafaeev se opri din citit. O ridică pe micuța Ustina, și o așeză pe un scaun de lemn jilav, dedicat momentelor de acest fel.
– Crezi în Dumnezeu? Ustina… Femeia nu zicea nimic. Se uita prin el cu ochii săi frumoși, goi, de culoarea cerului. Dar Vasilivi nu dădea doi bani pe nevinovăția lor, o mai pățise înainte.
Scoase dintr-un sertar ce părea de dinaintea imobilului, o carte mică de rugăciuni, roasă de atâtea mâini câte o deschiseseră. Înăuntrul ei era un șnur albastru la capătul căreia atârna Isus răstignit. O legă de mână și în acel moment, pe fața sa se așternu o liniște neomenească. Femeia tresări puțin, după care lăsă capul în jos deznădăjduită. Știa ce o așteaptă.
– Iubitul tău e dincolo! Și arătă în sus. Ustina lăcrimă și dădu încet din cap. Strângea în una din mâini un fluture pe care-l găsise pe jos. Te puteai gândi că suferă mai degrabă din pricina bietei insecte.
În baie era rece. Bărbatul întins în cadă, părea că doarme. Îi picura sângele. Din urechi, din nas, din gură. Mâinile stăteau încleștate, iar degetele prinse unele de altele, vădeau o stare de veghe, de rezumat al unui orar ticsit de greutăți și puține realizări. Erau în garsoniera lui Mafaeev Vasiliev, stări ambigue și apăsătoare, suprapuse. Lumi deasupra altor lumi, transfigurau alături, împletindu-și emoțiile și presentimentele.
După două zile în care Mafaeev punea întrebări de genul: pe ce parte a lumii ai trăit dincolo, ai mai fost vreodată însoțită, punând-o să aleagă diferite semne din cărțile sale, și îi vântura frânturi din propria viață, aerul din cameră deveni pestilent. Pesemne că Vladimir se descompunea. Se obișnuiseră repede cu mirosul. Mai dificil era dimineață când se trezeau. Vorbeau cu el din când în când, iar atunci carnea sa plesnea ca răspuns.
Mâncau tăcuți, mestecând pe rând. Se priveau pe furiș, vrând parcă să-și citească unul altuia gândurile. Ustina mânca puțin. Dimineața, Vasiliev pleca după hrană. Când se întorcea încărcat, ea ședea nemișcată. Dacă ar fi vrut să fugă ar fi fugit demult zicea în sinea sa Mafaeev, dar tot nu o dezlega. Ultima dată dezlegase o femeie pentru prima oară după două luni și tot fugise. Fugeau ele când vroiau, așa să-ți facă în ciudă. Pentru ele, învățase Vasili, era mai important cum o fac, nu când.
Când adormeau spre seară, o lega de el, lipindu-se cum se lipiseră în stația de autobuz. Ea se frământa și lăcrima.
,, Nu plânge proasto, trebuie să râzi căci or veni vremuri când nu o să te mai oprești din bocit cu zilele„ zicea Vasiliev. Tăcea atunci, supusă ca un copil când recunoaște. Mafaeeev respira ușor la început, apoi din ce în ce mai greoi, încălzindu-i puful blond de pe ceafă. Ustina închidea ochii cu gândul la moarte, neputând înțelege rușinea ce a căzut asupra ei. Dar dimineața la primele raze de soare, se trezea dezamăgită, vie, trasă de păr. Durerea scalpului îi mai potolea arsura din piept. Între pereții reci, plini de broboane ca frunțile transpirate ale unor megieși pe câmp, cei doi se încălzeau cu un arzător mai mare, asemănător celui cu care pârleai porcul de Ignat. Buteliile erau cu duiumul, într-o cămară improvizată în zidul gros. Tot acolo ședeau liniștite, rezemate câteva cruci și obiecte ciudate. Unul avea forma unui tub împletit, terminându-se la unul dintre capete cu un fluier metalic.
– Uite!, zise Mafaeev într-o zi, la noi la sat era o datină: femeia nemăritată se ducea dis de dimineață în grajd și lovea porcul sau vaca cu piciorul strigând: anul acesta sau anul următor! Mâine ți-aduc un purceluș!, și grimasele sale vădeau o rușine ascunsă. Ustina se mulțumea să lăcrimeze, suflând ca peste o lumânare invizibilă, asupra vieții obidite la care era supusă în sinea sa. În timp ce ofta, un gând lăturalnic i se furișa sub cute, ca un spermatozoid neobosit: „ de unde are să găsească el asemenea vietate în zilele noastre? Cum?, căci porcii dispăruseră odată cu primele ionizări. Și asta fără vrerea ei, se alătură inimii bune ce-i rămăsese undeva pitită, în mahalaua lăuntrului său. Se urî pentru acest gând și se mustră, vorbind singură. Vasili o privea pe sub mustăți, ca pe o nebună. Lui îi era indiferent dacă consoarta sa va fi nebună sau nu. Important era să rămână la fel de tăcută.
Zis și făcut. Pe la ora prânzului, intră în casă mânat agale de Mafaeev un fel de porc. Nu era un porc sadea, pentru că datorită ionizărilor permanente din atmosferă, porcul se schimbase pe alocuri. În loc de urechi avea un fel de trompe, iar râtului îi crescuse o buză inferioară asemănătoare omului. Coada dispăruse, lăsând loc unei aripi de pește. Acum era apă mai peste tot. Avea și două perechi de ochi. Unii porcești iar alții mai mici, omenești. Pe cei din urmă îi strâmba când vorbea. Animalul avea pielea albă, iar spatele păros, undeva în dreptul curului, avea un tatuaj într-o limbă necunoscută Ustinei: „Aquila non captat muscam”. Era un porc guraliv, când nu mânca sau dormea, vorbea întruna: „ Băh, dah ce frig e la voi, să moară peștii mei! Ce dracu măh vă permiteți un porc dar nu aveți bani de lemne! Ce fată frumoasă! Auzi, tu ești cuplată!? Ce-ai zice dacă ți-aș propune ceva! Ceva indecent dar inteligent! Ceva ce nimeni, nu am auzit să fi făcut până acum! Da exact, și râdea porcesc, scuipând pereții. Să procreem. Progenitura să o crești tu, să-i dai să mănânce – eu sunt porc realizezi că nu mi se cade să mă ocup cu din astea – să te joci cu el, da și să-i pui numele: Henric. Ca Henric de Valois. Hmm ce zici?!” Și râsul său se transforma într-un guiț sever, cu tonalități de om înfumurat.
Degeaba îl altoia Mafaeev cu furtunul de la butelie, porcul nu se oprea din vorbit, decât când era sătul. Vorbea uneori și-n somn, ca cei bolnavi, ce umblau noaptea și vânau. Ustina îl îndrăgea. Era un porc onest, spunând oricând verde în față. Vasili datorită datinii străvechi trebui să-l accepte.
…

 

Tags: