Se difuzează săptămânal, în fiecare vineri.
Toate episoadele difuzate aici: 

 

1

Nu te naști unde vrei, te naști unde poți.

Eu m-am născut pe 23 aprilie 1954 (era Vinerea Mare), ora 15, 30, într-o maternitate din Braşov, situată în imediata apropiere a Liceului Şaguna şi transformată ulterior în spital de psihiatrie.

Se pare că încăpăţânarea specifică nativilor din zodia mea s-a manifestat încă de pe atunci: nu prea aveam chef să mă nasc, era bine şi cald acolo în burtă, aşa că mama s-a pricopsit cu o naştere grea, travaliul a fost infernal şi am binevoit să scot capul în lume (încercasem înainte cu umărul, dar nu reuşisem) exact în momentul când medicii pregătiseră totul deja pentru cezariană.

Iniţial am fost botezat Ioan şi Gheorghe; Ioan de la bunicul meu matern, Johann Feller, care fusese ofiţer de husari în armata austro-ungară (iată cauza nostalgiilor mele imperiale!), Gheorghe de la celebrul sfânt, acela cu balaurul, care se nimerise să-mi patroneze ziua de naştere.

Octavian urma să devin abia peste câteva zile, la intervenţia specială a unchiului meu (de data asta patern) Octavian Teodorescu, şi ăsta fost ofiţer… Conform informaţiilor conservate de folclorul familiei, tata a trebuit să facă nişte demersuri birocratice destul de plictisitoare pentru a-l transforma pe Gheorghe Soviany în Octavian.

Deşi am o memorie bunicică, nu-mi amintesc nimic de la maternitate, nici din primul meu an de viaţă petrecut într-un cartier al Braşovului numit Suburbiu (exista şi o gară cu acest nume, chiar la capătul străzii pe care stăteam, o gară mică şi amărâtă – noi chiar îi spuneam Gara Mică – unde nu opreau decât personalele), pe Aurel Vlaicu, la numărul 50 A, devenit ulterior 46, aşa cum şi Braşovul avea să redevină Braşov, căci în 54 se mai chema încă Oraşul Stalin. Voi recurge aşadar tot la folclorul familiei pentru a reconstitui şi această parte, mai obscură, a mirobolantei mele existenţe: se pare că era să mor la 6 luni de toxiinfecție alimentară (era o problemă cu laptele, vă povestesc mai încolo), pe la un an am suportat (nu cu mare stoicism) o operaţie de otită, iar primul meu act sexual a avut ca obiect o suzetă, pe care am morfolit-o atât de mult, încât în cele din urmă se transformase într-o grămăjoară de substanţă incertă. Bineînţeles, mi s-a cumpărat alta, dar eu o vroiam pe a mea (vorba poetului: „Numai una!”) şi, din fericire, am reuşit să descopăr şi să împiedic la timp orice tentativă vicleană de substituire, până la aneantizarea totală şi ireversibilă a obiectului adorat.

În aceste prime luni de viaţă marele meu duşman a fost sânul matern. Dacă până la urmă, prin nu ştiu ce mijloace persuasive perverse, fusesem convins să mă nasc, de supt nu putea să fie nici vorbă!. Cred că nimeni nu se uitase cu atâta ură şi cu atâta dispreţ vreodată la ţâţele maică-mii!

N-au avut încotro, au trebuit să ţină cont şi de opiniile mele, formulate de altfel imperativ şi tranşant, şi să mă hrănească cu biberonul.

Trebuie să ştiţi că pe vremea aceea – de Milupa Milumil nici poveste!

Exista doar laptele-lapte care se cumpăra de la lăptărie, unde venea îmbuteliat în nişte bidoane de aluminiu. Fiecare familie poseda o cană de tablă specială, cu o capacitate de 1-2 litri, cu care te duceai la lăptărie, vânzătoarea vâra polonicu-n bidon, îţi umplea cana, tu îi dădeai banii, iar în final toată lumea era fericită.

Numai că eu eram o odraslă mai pricopsită şi nu se cuvenea să fiu nutrit cu lapte de lăptărie, care, între noi fie vorba, trecea prin mai multe operaţii de diluare, de la cele care aparţineau îmbuteliatorului până la cele operate de lăptăreasă. Pentru mine se cumpăra lapte fie de la vecina noastră, doamna Petrescu (ea poseda vacă), fie (după ce vaca respectivă a fătat un viţel), de la ţăranii care desfăşurau în staţia de cale ferată Suburbiu un comerţ destul de prosper cu produse lactate.

Un astfel de ţăran i-a vândut maică-mii, odată cu laptele, şi mica toxiinfecție alimentară de care tocmai vă povesteam… Sărmana lui vacă probabil suferea de cine ştie ce boală molipsitoare, iar stăpânul nu avea de dat bani în stânga şi-n dreapta după streptomicină!

Dar Parcele au hotărât să nu-mi taie aţa vieţii atunci, mi-au îngăduit să trăiesc, poate doar cu scopul de a scrie acel roman pornografic neruşinat numit Viaţa lui Kostas Venetis sau încurajându-mi, oricum, tendinţele evidente spre grafomanie.

Va urma.

 

Tags: , , ,