Se difuzează săptămânal, în fiecare vineri.
Toate episoadele difuzate aici: 

 

2

Primele mele experienţe cu caracter iniţiatic s-au desfăşurat sub tutela unui nuc uriaş, care se găsea exact în mijlocul curţii şi care avea şi el povestea lui, consemnată în arhivele nescrise ale familiei. Fusese plantat, cu totul întâmplător, de un câine, care îngropase cândva acolo din greşeală o nucă. Pe acest câine eu nu l-am văzut decât într-o fotografie: habar n-am de ce rasă era şi dacă, în general, era de vreo rasă, dar ştiu că se numea Dolly şi îi fusese dăruit maică-mii cu ocazia unei onomastici de unul din foştii ei curtezani, pe nume Codrescu.

Curtea cu nuc (împreună cu casa şi dependinţele adiacente) era aşezată pe colţ, acolo unde strada Aurel Vlaicu se încrucişa cu strada Ţebea. Şi poseda două porţi: „poarta din faţă” şi „poarta din dos”, care erau permanent încuiate. De fapt, dacă mă gândesc bine, am copilărit într-o lume plină de lacăte şi încuietori; totul se încuia aici: podul. pivniţa, magazia, probabil la iniţiativa bunică-mii, care era o „furnică”[1] pur sânge.

Până pe la vreo 5-6 ani nu mi se dădea voie să ies singur pe stradă, iar unica mea parteneră de joacă era Valerica, o fată de vreo 13 ani care locuia, împreună cu maică-sa (Anica) într-o chichineaţă din fundul curţii – pe vremuri bucătărie de vară.

Aceşti ani de captivitate m-au antrenat în explorarea miraculosului, pe care curtea şi casa noastră le ofereau din belşug. Sertarele bufetului erau pline de tot felul de obiecte misterioase, ce nu erau folosite niciodată: cuţite şi foarfeci de o formă ciudată, diverse ustensile de bucătărie a căror întrebuinţare îmi era cu totul necunoscută. Iar pe şifonier era aşezată o lampă cu gaz, care, nu prea pot să-mi dau seama de ce, îmi provoca un sentiment apăsător de anxietate.

Mult mai interesante erau însă podul şi magazia.

În pod n-am reuşit să ajung pentru prima dată decât pe la vreo patru ani, bunică-mea descurajându-mi orice tentativă în această privinţă, căci, după spusele ei, acolo vieţuia un animal cam neprietenos (i se spunea MUUUUUUUU) care, în relaţie cu copiii, avea uneori reacţii destul de imprevizibile. Aici îşi ţinea taică-meu sârmele şi fiarele pe care le colecţiona cu aviditate (maică-mea le spunea „sârmăraia”), iar atunci, când pentru prima dată mi s-a dat voie să urc cu dânsul în pod am fost bineînţeles fermecat. După un timp, unele aceste dintre aceste obiecte pline de taină au intrat în posesia mea şi le foloseam ca să-mi construiesc diverse năzdrăvănii: trenuri zburătoare, avioane cu reacţie, sputnice etc. Caroseria acestor maşini îmi era furnizată de magazie, unde se găseau câteva lăzi vechi, numai bune pentru a fi folosite drept carlinga unui avion sau drept cabina unei locomotive. Dar principala atracţie a magaziei era un cazan uriaş aşezat pe o vatră, folosit la fiertul rufelor, atunci când avea loc, cam o dată pe lună, ritualul „spălatului mare”. În preajma acestui cazan, în a cărui vatră mi se îngăduia şi mie din când în când să strecor nişte lemne, am trăit marea experienţă a focului (cu toate complicaţiile sale psihanalitice) şi în privinţa asta îmi place să cred că Bachelard e un mic copil prin raportare la mine.

Desigur că uneori mă plictiseam totuşi de captivitate şi am încercat, profitând de rarele momente când poarta rămânea descuiată, câteva mici evaziuni. Mă gândeam mai ales să plec în lume, fiindcă mi se citiseră foarte multe poveşti unde personajele făceau asta cu nonşalanţă. Paloşul nu constituia o problemă, putea fi confecţionat repede din două şipci, iar şipci erau destule în magazie, problema era calul, căci nu vedeam în jurul meu nici un obiect prin care aş fi putut să-l substitui. Atunci m-am hotărât s-o pornesc pe jos, profitând de primul prilej favorabil. Şi cum prilejul ăsta n-a întârziat prea mult, iată-mă furişându-mă pe „poarta din dos” cu săbiuţa în mână şi cu ochii în patru, căci temnicerii mei erau de o vigilenţă teribilă. Am ieşit aşadar din curte şi am mers cale de vreo 3 străzi (rutele îmi erau cunoscute, căci tata mă scotea în fiecare zi la plimbare), când dintr-o dată a trebuit să mă confrunt cu o mare interogaţie ontologică: mi-am dat seama că nu ştiu unde e lumea.

Chiar, dragii mei cititori, voi care sunteţi mult mai înţelepţi decât eram eu pe vremea aceea, voi aveţi idee cam pe unde ar putea fi lumea asta?

Poate că ar fi trebuit să întreb, pe strada noastră locuiau destule persoane binevoitoare, dar mi-a fost frică.

Şi atunci m-am întors, cu coada între picioare, în curtea noastră, plină de lacăte şi încuietori.

 

[1] Mă folosesc aici de o clasificare elaborată de fiica mea Ana, care împarte oamenii în două categorii:
(1) furnicile – harnice. strângătoare, chibzuite, fascinate de aspectele strict materiale ale existenţei;
(2) greierii – leneşi, risipitori, nechibzuiţi şi „artişti”.

 

Va urma.

 

 

Tags: , , ,