din volumul 4 A.M. Cantosuri domestice, în curs de apariție la Casa de Editură Max Blecher

Canto XXV

Cât de ciudat mi se părea când
Mircea Ivănescu-mi spunea că se
bărbierește fără să se uite-n
oglindă. Tăieturile mici de pe
fața lui mi se păreau fiecare
un poem absurd. Le număram
ca pe o antologie.

Azi mă rad și mă spăl pe dinți fără
să mă uit în oglindă. Evitând să-mi
văd ochii. Ochii sunt singura
parte a creierului care se vede,
nu. Eu însă nu-s contemporan
cu creierul meu. Ceea ce-i un
privilegiu. Prefer

să stau cu ochii proptiți în
gemulețul de la baie. Lama își
face de lucru pe obraji și
beregată. O să număr mai
târziu tăieturile ca pe un
rozariu.

Între timp, cei sosiți acum
câteva secole în creierul meu
îl măcelăresc cu răngi groase
de lumină. Bine-i fac. Dau în
el ca-ntr-un trădător și apostat.
Așa și e. Iar dacă din când în
când scoate gemete aproape
omenești, nu vă lăsați impre-
sionați. Eu n-o fac. Gemetele
lui nu-s contemporane
cu mine.

Ce vină am eu că arată la
treizeci de ani ca la două sute.
Nu eu l-am pus să vină
în capul meu. Terciuit sub
răngile de lumină, creierul
ăsta care avea aerul unei
victime perfecte
chiar era una.

Își va număra și el cândva
dezastrele ca pe o
antologie. Va fi și ăsta
un privilegiu.

Canto XXVI

Într-o zi și ziua asta va fi orbitoare
ca o casă de nebuni
și sunt dărâmat de tot trăitul ăsta.

Aveam 17 ani și eram hamal
la un en gros pe Siretului
și descărcam zece tone de zahăr
de unul singur în două ore
și nu eram nici pe jumătate de
dărâmat ca acum, la cinci minute
după ce l-am lăsat pe Sebastian la
grădiniță. Aveam 19 ani și se spân-
zurase tata de aproape o lună și eram tot
numai Kierkegaard și vodcă
și nu eram nici pe sfert de
dărâmat ca acum. Aveam dracu
știe câți ani și mă tot abăteam
de la poezie și eram tot
dărâmat și orbitor ca după
zece tone de zahăr.

Ca după zece zile de
Kierkegaard și vodcă.

Eram trei hamali pe Siretului,
eu cel mai tânăr și singurul
la negru. Căram tone zilnic
și lăzile de lemn erau pline de
cuie și umerii noștri însângerați
erau dulci ca zahărul. Ca Søren.
Ca vodca. Una din lumile alea
perverse care-ți dau
iluzia că poezia chiar
există și contează. În care gâtul
știe că-i spânzurabil și cântă
de fericire. În care mintea
e plină cu zahăr și răutăți
și știe că într-o zi și
ziua asta orbitoare
va fi reală și va fi
aceeași casă de nebuni.

Gâtule spânzurabil, inimo
de vodcă și zahăr – știu, cărați
tone zilnic și vă tot abateți
de la poezie. Liniștiți-vă însă,
vă jur pe cuierul în care
agăț dimineața hăinuța
lui Sebastian la grădiniță:
într-o zi, vodca și Kierkegaard
nu vor mai exista. Vom fi
omizi bătrâne. Nu voi mai suferi.

Radu Vancu

 

Tags: , ,