Ce o să mai rămână
din noi,
iubire,
oase, păr şi unghii
aşezate după frumoasa
geometrie a morţii,
poate un volum de poezie bună,
citită cu voce tare, brutal, după un pahar de absint
şi un pachet de kent rusesc, în nopţile negre
ca filmele lui kubrick în care
ne-am văzut feţele desfigurate şi am învăţat
să le iubim,
câţiva oameni în care am avut curajul să credem, care ne-au făcut
să ne fie ruşine cu dramele noastre mici,
de la care
am învăţat cum să ne scoatem
viermii din inimi şi cum să
coasem găurile acelea,
cărora le-am citit din ginsberg şi plath,
pe care i-am infectat
cu demenţa noastră,
cărora le-am arătat cât de frumos e oraşul
noaptea şi cât de nesigur,
o garsonieră goală într-un cartier mort,
câteva mărunţişuri
uitate pe masa din bucătărie, urma gândacului
pe care l-am strivit de perete
într-o mică criză de furie,
ce-o să mai rămână din noi,
iubire,
mă întreabă
vocea asta neagră
din capul meu
pe care o cunosc dintotdeauna.
se leagă stările, curge, fain!
thnx
excelent
mulţumesc ^_^
Curge bine poemul. Finalul insa nu m-a convins, mai ales stridenta ”vocea neagra””.
eu i-aș zice iubire în loc de iubitule, mi se pare mai natural și mai curajos și mai ritmat, dar tu știi
poate că demența noastră firească poate rămîne doar demența noastră, e un adjectiv destul de facil și scapi de cacofonie
și da, cred că poți scoate mai mult de la final. una peste alta, șmecher
danke schon, am mai modificat, ai dreptate. la final o să mă mai gândesc cum fac