Ce o să mai rămână
din noi,
iubire,

oase, păr şi unghii
aşezate după frumoasa
geometrie a morţii,
poate un volum de poezie bună,
citită cu voce tare, brutal, după un pahar de absint
şi un pachet de kent rusesc, în nopţile negre
ca filmele lui kubrick în care
ne-am văzut feţele desfigurate şi am învăţat
să le iubim,

câţiva oameni în care am avut curajul să credem, care ne-au făcut
să ne fie ruşine cu dramele noastre mici,
de la care
am învăţat cum să ne scoatem
viermii din inimi şi cum să
coasem găurile acelea,

cărora le-am citit din ginsberg şi plath,
pe care i-am infectat
cu demenţa noastră,
cărora le-am arătat cât de frumos e oraşul
noaptea şi cât de nesigur,

o garsonieră goală într-un cartier mort,
câteva mărunţişuri
uitate pe masa din bucătărie, urma gândacului
pe care l-am strivit de perete
într-o mică criză de furie,

ce-o să mai rămână din noi,
iubire,

mă întreabă
vocea asta neagră
din capul meu
pe care o cunosc dintotdeauna.