suntem pe toate dealurile. lichide grele
nicotină și păcură desprinsă din acoperișurile blocurilor ne intră
mai departe în piele.
aici rămânem singuri ca și cum am fi murit
printre magnoliile uscate ce înconjoară orașul.
poate am mai făcut-o și înainte și ne-am întors
în coloanele nesfârșite ale oamenilor care
viseaza și merg. ne ținem pumnii strânși pe timpul marșurilor de noapte.
lumina galbenă a felinarelor curge
iar volții se împrăștie pe străzi.
vocea agitatorilor e tipătul hienelor / se aude în depărtare.
forta care accelerezează stelele/energia întunecata
ne face sa rupem randurile.
înspre
poarta de ieșire a orașului. acolo e liniște.
ea funcționează ca un sas.
într-o parte pădurile cu animale sălbatice, terenurile revendicate ale corporațiilor
intinzându-se până la orizont
în cealaltă parte, vidul, dragostea.
înaintea sfârșitului, sângele care ne parcurge inima
se desparte de corp. inaintea sfârșitului ne legăm funiile de cele mai importante organe.
străbatem tuburile de evacuare
și suntem gata pentru a fi deversați odată cu lăsarea întunericului
când neurotransmițătorii responsabili pentru iluzie și dragoste
dispar iar spațiile goale ale vidului
la fel ca trupurile noastre
se dispersează încet/
se întind până la rupere.