Moara de vânt s-a dărâmat. Despre (și pe lângă) „afacerea Opera Omnia”

(Dintre reacțiile de la articolul Confuzie vrac, publicat cu o lună înainte de premiul Mihai Eminescu, pe când nu puteam analiza un scandal concret, ci doar „mișcări subterane” și „can-can”-uri virtuale, cea a lui un cristian a fost cea care mă determinase să anunț inițial o „addenda” la Confuzie vrac, în care să precizez că analiza mea nici nu a dorit și nici nu prea putea să vizeze nivelul „macro” al bugetelor. În condițiile acestea, nu neg că s-ar putea înțelege că am „atacat” mai mult USR-ul. Discuțiile în privat cu un cristian m-au lămurit că s-ar fi putut face o analiză mai constructivă (dar nu cu informațiile puține pe care le am), dar, în același timp, mi s-a întărit convingerea că Uniunea Scriitorilor – mai mult sau mai puțin funcțională – duce lipsă de transparență. Dacă o astfel de asociație își rezervă dreptul de a-și regla tacit problemele intestine, înseamnă că un non-membru ca mine nu are dreptul să critice lipsa de transparență?

Nu am mai scris, până la urmă, acea „addenda”. La scurtă vreme după apariția articolului, Agenția de Carte a publicat o Anexă care – mă înșel eu? – demonstrează, totuși, o legătură între puterea simbolică și cea financiară… așadar, analiza mea secundă ar fi trebuit să fie și mai complexă. A apărut însă, între timp, un alt cutremur: „afacerea Opera Omnia”. După vreo două săptămâni, știm prea bine: e groasă. Din toate punctele de vedere… Unele aspecte nici măcar în acest lung text nu am apucat să le dezbat…)

Moara de vânt s-a dărâmat, capitalul simbolic s-a prăbușit. De la Paris vine acum un miros putred…

Este un detaliu trivial faptul că premiul nu a fost „acordat de USR” – se acordă de un juriu de critici unui poet, dar președintele juriului și laureatul se află (în afara cadrului acestui premiu) într-un raport ierarhic. Nicolae Manolescu (președintele USR) l-a votat pe Gabriel Chifu (vicepreședintele USR). Toate bune și frumoase, dar s-au făcut manevre în prealabil (Liviu Ioan Stoiciu, deși nominalizat, nici nu fusese invitat – oare de ce?…) și din mers. Să detaliem tărâșenia…

S-a protestat inițial dintr-un motiv foarte simplu: nu a câștigat Mircea Cărtărescu (altminteri susținut pentru premiul Nobel… deși, fie vorba între noi, nominalizările publice ale USR pentru Nobel sunt o absurditate) sau vreun alt contracandidat cu o poetică net individualizată, ale cărui volume de poezie au avut impact… a câștigat nu un poet pur și simplu considerat nemeritoriu (dacă s-a deteriorat sau nu calitatea listei de laureați este o altă discuție), ci tocmai Gabriel Chifu… care, după ultimele câteva premii pe care le-a primit, nu mai există îndoială că a reușit să urce în mirabila ierarhie a eșafodajului USR-ist prin întreținerea celor mai favorabile relații de putere, fără a acumula în prealabil suficientă importanță simbolică în rest…

După ce a scris Mircea Martin în remarcabilul (în sens negativ) „laudatio”, ar trebui să admitem că premiul Opera Omnia (care – așa se știa – era un premiu de confirmare) poate impune un „poet reputat, dar încă neintrat printre acei foarte puţini a căror alegere n-ar surprinde pe nimeni”. Însă Mircea Martin revine și ne spune că „nu mi-am imaginat că un autor de pe locul doi (s.n.) va ajunge în finală şi chiar va câştiga”. Nicolae Manolescu a jucat la cacealma și nu a dezvăluit dacă au rămas sau nu doi autori (Mircea Cărtărescu și Gabriel Chifu) în bizara rundă secundă, astfel încât Mircea Martin a votat pentru Marta Petreu (care nu s-ar mai fi calificat după prima rundă…) și, abia în al doilea rând, pe Gabriel Chifu, pur și simplu pentru a da mai mari șanse Martei Petreu!…

Povestea frizează neverosimilul: un critic literar central și membru al USR și al Academiei Române să nu audă că Gabriel Chifu a mai fost premiat de curând?… Bomba este alta: „În ce mă priveşte, nu-mi amintesc să fi văzut vreun regulament”. Ați înțeles? Premiul Mihai Eminescu – un premiu din bani publici – nu este fundamentat pe existența vreunui regulament (fie el și cunoscut numai juriului), ci pe mica mare înțelegere… Dacă avem acum numărătoarea voturilor care erau „secrete”, dacă așa-zisul „viciu de procedură” nu mai este un mister, poate părea enigmatic felul în care premiul botoșănean și-a păstrat „fațada” în toți acești ani în care organizarea botoșăneană – în frunte cu Gellu Dorian – nu părea să fie contestată decât la nivelul Opera Prima. Să fie de vină pur și simplu – cum spune un cristian – „naivitatea breslei”?

Un comentator la „O modestă propunere”, Cosmin Toma, scria: „Ce înseamnă „adevărul poeziei” în 2015 și cine mai crede într-o asemenea himeră? Trebuie acceptată lipsa de imanență a literaturii. Singurul adevăr care poate fi dobândit în acest domeniu este sociologic: „bunul-gust” nu decurge din criterii absolute ci se impune în urma vrajbelor unor comunități de cititori care apără interese extraliterare”. Cu alte cuvinte: un refuz al autonomiei literaturii – criteriul estetic (pe scurt: pentru Literatura cu L mare, unele cărți ar fi mai valoroase decât altele; valoarea aceasta ar implica mai întâi consensul unei instituții – criticii literari care, prin definiție, au fundalul și „competențele” de lectură necesare pentru a selecta argumentat, pentru a contextualiza „istoric” și pentru a analiza un text/o carte/un autor la un nivel de complexitate mai greu accesibil „cititorilor simpli”, care ar avea o sensibilitate formată prin lectură, dar nu și instrumente teoretice mai sofisticate…) nu ar putea exista decât ca paravan pentru relațiile de putere… Concepțiile/tradițiile estetice diferite ar exista pur și simplu în virtutea acestor diferențe de poziție. Din unghiul acesta, scandalul acesta este pur și simplu o ceartă, un „foc de paie” care, pentru tabăra scandalizată, echivalează doar cu o „dezvrăjire” (paravanul cade, relațiile de putere sunt denudate)…

Comentatorul nu pare însă a fi decât un bun nihilist: „Dezabsolutizată, poezia este mai lipsită de temei ca niciodată. Nu-i rămâne decât patima fidelității: o credință minoritară, absurdă și arbitrară. Din moment ce, căutând adevărul, te joci cu ficțiunea, însuși jocul devine fictiv, neînsemnat”. Lăsând la o parte tonul inevitabil peiorativ pe care și-l permite cel care nu admite „logica slabă” și care, evident, nu poate decât să tragă concluzii pesimiste dintr-un „Homo ludens”, i-aș zice că subscriu regretatului Alexandru Mușina, care încerca să definească „poezia adevărată” drept un „câmp de tensiune” care, prin „intensitatea trăirii fantasmatice pe care o generează” , rezonează: „Fără „rezonanță”, poezia – de fapt, textul poeziei , ceea ce auzi sau citești – e un simplu artefact, un rest, un „schelet”, vorba lui Rimbaud. Poezia exprimă – poate la gradul maxim – ceea ce ne „mișcă”, lucrurile de care ne pasă (realmente, total)” (Teoria și practica literaturii, 2012, p. 12) Urmează numaidecât nuanțarea: „Numai că nu toți oamenii dintr-o anume epocă, cu atât mai puțin cei din epoci diferite, au același lucruri (de fapt sentimente, stări, fantezii, reverii, persoane & instituții) de care să le pese cu adevărat”. Cei mai mulți, pur și simplu, pot să nu știe că poezia s-a născut în sânul unei colectivități și a trăit multă vreme pentru acea colectivitate, dar, la începuturile modernității (când am ajuns să avem instrumente de scris, hârtie, cărți, cititori anonimi, ideea de public și de literatură), s-au despărțit apele între poezie și ceea ce Mușina numește „reportaj”, adică „ceea ce interesează mii de oameni în același timp (adică o mulțime ad-hoc), dar pe nimeni în mod special”. „Poezia”, așa cum se raportează Mușina la ea, „e ceea ce interesează o singură persoană, în momente și locuri diferite (…); e scrisă pentru un cititor, pentru fiecare cititor în parte, o simți a ta” (p. 18). Prin urmare, „fidelii” sunt inevitabil minoritari, chiar dacă uneori mai mulți decât alteori… (Tirajele volumelor de poezie obișnuite, în economiile capitaliste, n-au avut niciodată o mărime prea mare. Păunescu, campionul tirajelor la poezie în perioada comunistă, de ce a avut priză la publicul larg? Avea la dispoziție recitalul și cântecele „folk” (mijloacele orfice dintotdeauna au alte condiții de succes decât simplele inscripții) și retorica ultimei perioade în care poezia se confrunta cu un colectiv – „națiunea” -, și anume romantismul…)

Ce legătură au toate acestea cu premiile de poezie (despre care s-a mai vorbit după scandalul de anul trecut)? Simplu: de la perioada romanticilor naționaliști încoace, culturile au mijloace prin care sunt distinși cei care sunt considerați suficient de valoroși pentru asemenea distincții… Dacă avem în vedere condiția autonomiei esteticului despre care am vorbit mai sus, contribuția culturală a poeților vizează limba și se realizează prin limbajul poetic, atât de lăudat în perioada lui Jakobson… Aici ar exista „performanța” (contextul poate să (de)favorizeze mult textul; acolo unde „noutatea” este valorizată – Pound spunea: make it new – , pot fi trecute cu vederea performanțele tehnice ale unui sonetist; poezia cu rimă este acum considerată „depășită”, dar continuă în formele lejere din muzică sau în demonstrațiile manieriștilor adaptați la ironia postmodernă…), altminteri este clar că nu poți stabili valoarea unui text poetic printr-o metodă pozitivistă (structuralismul, care vedea numai sisteme izolate, nu percepea diferențe axiologice, ci doar… structurale, de unde repulsia unui Harold Bloom) și nu poți efectiv alinia „operele literare pe o pistă de zgură, în competiție, să vezi care ajunge prima la finish”. Dar niciun mijloc de „superpromovare” (cum este premiul) nu este doar atât, simpla satisfacere a unui megaorgoliu… Pot fi considerat „naiv”, dar mă număr printre cei (poate destul de puțini) care au ținut cont în lecturile lor de lista de laureați ai premiului Mihai Eminescu (fără a mă raporta la ea ca la o listă „sfântă” – vezi felul în care se mai raportează încă mulți la Nobel – , fără a mă limita la ea)…

Astăzi, în epoca Internet-ului, oricine poate scrie, oricine poate să-și dea cu părerea, dar ici-colo se dezvoltă comunități pe bază de afinități și un lucru ca poezia (despre care unii pot – în lipsa oricărei statistici reale – striga în gura mare că nu mai contează absolut deloc) poate să conteze foarte mult pentru o asemenea comunitate (și nu neapărat doar pentru ei, dacă ne gândim la câte mai poate încă spune poezia despre omul și cultura actuală. Am putea spune: un astfel de „underground” poate fi acela care se plânge astăzi de premierea unui poet de o cu totul altă sensibilitate, considerată depășită…

Dar Nicolae Manolescu, așa cum putem citi în articolul „Pe când un referendum literar?” din nr. 5, pe 30 ianuarie 2015, al revistei România literară, ne trimite pe toți cei care am protestat la plimbare… greșesc, ne ordonă – mai ales dacă acum „suntem” scriitori „datorită” marelui Manolescu și a marii revistei România literară (din ce în ce mai slabă, de altfel) – să nu protestăm, ci să scriem – mai ales că, nu-i așa?, i-am deranjat sistemul mafiot. (Haioasă și absolut grețoasă aglomerarea caricaturală de argumente ad hominem, pe care, din scârbă, nu le voi consemna aici; în schimb, le-a consemnat pe larg Radu Vancu) Iată cum, pe spinarea unor fărâme ici și colo (unde contează) de valorizare interioară a literaturii (atâta cât este, pe lângă toată vanitatea, tot orgoliul pe care – normal – cei mai mulți dintre noi îl avem în cantități mari…), s-a născut și tinde acum să moară (prin denudare) un sistem parazitar. Instituțiile literare, desigur, nu au însemnat (și cu atât mai puțin nu vor însemna) mai mult decât literatura. Mircea Cărtărescu scria: „Instituțiile culturale ar trebui să fie palmele pe care acești oameni modești, mulți obscuri, să fie ridicați în văzul lumii. În loc de asta le primesc de cele mai multe ori pe obraz”. Din păcate, la noi, cam așa este…

Nu mă număr printre tinerii poeți mai răsăriți, față de „actualitate” eram chiar indiferent acum doar câțiva ani. Știu despre lumea literară mai puține sau mai multe lucruri decât cei care sunt in corpore în miezul ei? Nu știu, am încercat să reacționez la ceea ce nu-mi este indiferent din ce se întâmplă. Încetul cu încetul am sesizat motivele pentru care există sociologia literară (deși nu sociologia este plăcerea mea…) . Având la dispoziție opțiunea de a protesta, am făcut ceea ce consideram că era de făcut din principiu. Păi, ajungem „la pepeni” dacă ne este totul indiferent (ne-ar și trebui mult zen pentru a obține stilul Luceafărul, made in… Eminescu!). Dar dacă mai insistă careva să se joace „de-a câmpul literar” și în evul naivului iv, și în epoca teleșpanului și a mândruției…

Tags: Câmp literar, Premiul Național Mihai Eminescu, Relații de putere, Serile SINAPSA, Sociologie