Mă uit în jur şi chiar nu am dreptul să fiu
mai furioasă
decât femeia decapitată în mijlocul străzii
pentru o faptă nedovedită. Decât femeia
care stă în bus lângă mine
încercând să-şi ascundă vânătăile
pe care se minte că le merită.
Ce se întâmplă la câţiva km depărtare, pe aeroportul din Doneţk,
pe străzile Ucrainei,
reuşeşte să vibreze sinistru în aerul
din camera mea. Fotografia zilei
arată
un orfelinat prin care gloanţele au zburat
ca într-o scenă slow motion
cum făceau odinioară
avioanele de hârtie ale micuţilor.
La final, tapetul cu unicorni distrus,
puful pernuţelor
care au substituit căldura maternă
atâta timp
călcat de bocancii mari
ai soldaţilor.
În altă zi, o altă fotografie
ca o radiografie monstruoasă din
punctele fierbinţi ale lumii. Rebeli purtând
pe braţe
alţi rebeli, schilodiţi
într-o luptă incorectă.

Departe de toate astea,
eu, ochiul laşului
privind din adăpost,
spectacolul acid al unei generaţii
sălbăticite.