urcăm în tramvai, fiica-mea mă ţine strâns de mână
căutăm să ne aşezăm,
apoi, în timp ce desenează cu degetul pe fereastra aburită
o lume mai bună, privesc obosit clădirile aureolate artificial. cu câteva locuri mai în spate
o femeie îşi urlă poemul la mobil: ”am fost la medic şi are polipi,
cum nu ştii ce sunt aia?
e carnea aceea ce creşte în nas,
da, ca nişte plămâni micuţi,
ca nişte boabe de fasole,
trebuie scoşi.”
la următoarea staţie ne trezim că urcă o rubedenie,
o femeie trecută de cincizeci de ani, care începe să vomite pe noi
aceeaşi poveste cu fiul cel mare care doreşte partea lui de avere, ”vrea să vând garsoniera
şi să-i dau bani”, cu măritişul fiicei, cu eterna obsesie
a generaţiei lor, cărora tinereţea li s-a consumat în comunism,
că nepoţii nu mănâncă destul. o privesc hipnotizat, îi văd ridurile dansându-i pe faţă
şi maxilarul cum se încleştează după fiecare cuvânt ce-i alunecă din gură.
acum vorbeşte despre morţi, despre locurile de veci din cimitir,
despre cutare care doreşte să-i cumpere locul, ”vezi doamne, să fie îngropată
lângă concubinul ei,
dar eu nu-l dau şi gata.” aş vrea să-i spun să înceteze, să nu ne încarce,
dar nu reuşesc să-mi deschid gura. frica de moarte e înlocuită cu spaima
că va rămâne un hoit după mine. nu vreau să împovărez pe nimeni,
cu atât mai puţin pe fiica-mea care în timp ce mă gândesc la asta
dă veselă din picioare lângă mine pe scaun
şi mă întreabă la ce staţie coborâm.

aş vrea să existe un loc în care să ne retragem discret
să murim
demni
ca elefanţii.

 

Tags: ,