Se difuzează săptămânal, în fiecare vineri.
Toate episoadele difuzate aici: 

 

4

 

Deși părinții mei au fost niște oameni simpli, chiar foarte simpli (tata – electrician, mama – croitoreasă), Dumnezeu a vrut ca-n copilărie să beneficiez de o mică educație artistică.

Tata nu citea decât programul de radio (televiziune încă nu exista), mama era în schimb o mare cititoare de romane și poseda chiar și o bibliotecă, în care puteai găsi nu doar romanțurile siropoase din interbelic (gen Neastâmpăr de Octav Dessila), ci și Maitreyi, sau Anna Karenina. Unele dintre aceste cărți aveau și ilustrații, la care mi se îngăduia să mă uit, iar ceva mai târziu (după ce mi-am descoperit – vorba vine! – talentele plastice) să le și colorez.

De pe la 3-4 ani au început să mi se citească povești. Îmi citeau toți: tata, mama, bunică-mea), iar cu vremea aceste lecturi au devenit un fel de ritual zilnic. Indiferent dacă aveau treabă sau nu, indiferent dacă aveau chef sau nu, părinții mei trebuiau să-mi citească, iar pentru asta aveam metodele mele de persuasiune: urlete, lacrimi, tăvăliri pe jos etc. – ce mai, eram micul terorist al familiei! Cred că prima carte care mi s-a citit a fost o culegere de basme românești intitulată A fost odată ca niciodată. Au urmat apoi Andersen, Iepurașul încrezut (de un autor sovietic), frații Grimm, Nuielușa de alun de Călin Gruia, basmele lui Vladimir Colin, legendele lui Alexandru Mitru. Iar ceva mai târziu O mie și una de nopți (în ediție pentru copii) și poveștile lui Wilhelm Hauff pe care le citesc și azi cu mare plăcere și le socotesc cele mai frumoase povești pe care le-am auzit vreodată.

O altă sursă de educație artistică era difuzorul. La noi în casă difuzorul mergea toată ziua, iar teatrul la microfon (care s-a numit mai apoi teatru radiofonic) era urmărit cu religiozitate de întreaga familie. Și nu se difuzau numai piese proletcultiste (Citadela sfărâmată de Horia Lovinescu, Cetatea de foc de M. Davidoglu, Vlaicu și feciorii lui de Lucia Demetrius era în topul dramaturgiei din anii 50). La difuzor am ascultat pentru prima dată o bună parte din piesele lui Shakespeare (bunăoară Macbeth cu Emil Botta în rolul titular, Richard al III-lea, cu Ion Manolescu), Hoții și Don Carlos, o dramatizare după Învierea lui Tolstoi (cu George Vraca), Revizorul lui Gogol, Bădăranii lui Goldoni (lui tata nu-i plăceau decât comediile și era un mare fan al filmelor cu Stan și Bran, ca și al poveștilor cu Păcală), piesele lui Caragiale și Alecsandri, dar și Zăpadă în toiul verii – o drama chineză cu fantome, care m-a impresionat foarte puternic.

Duminica se mergea invariabil la film. Mergeam la cinema Tractorul – un cinematograf muncitoresc care funcționa în clubul fabricii de tractoare și unde biletul costa numai un leu. Acolo am văzut multe filme rusești, unele bune (Balada soldatului, Zboară cocorii – cu Tatiana Samoilova și Alexei Batalov, Soarta unui om – cu Serghei Bondarciuk), dar și o ecranizare (pare-se tot rusească) după Odiseea, dar și Război și pace (în variantă americană), dar și Contele de Monte Cristo, dar și Mănăstirea din Parma (cu Gerard Philippe), dar și Mizerabilii (cu Jean Gabin), dar și Valurile Dunării (primul film al lui Liviu Ciulei, în care debuta, dacă nu mă înșel, și Irina Petrescu).

Mai trebuie să spun că și unii dintre vecinii noștri aveau preocupări artistice: doamna Farcaș picta (case țărănești și peisaje din Sighișoara, niciodată portrete), iar fiul ei, domnul Emil cânta (nu știu cât de bine) la pian, vioară, trompetă și acordeon.

Probabil sub înrâurirea doamnei Farcaș am început și eu să pictez. Cu acuarele, pe bucăți de carton, asistat de maică-mea, care intervenea mereu cu retușuri și se dovedea mult mai talentată ca mine. Una dintre capodoperele noastre comune, care reprezenta un castel, a împodobit câțiva anișori buni latrina familiei Soviany.

Și pentru ca educația mea artistică să fie completă, timp de vreo doi ani maică-mea m-a obligat să iau lecții de pian (era o modă în sensul ăsta pe vremea aceea). Dar, spre mare ei supărare, m-am dovedit un antitalent, iar urechea mea muzicală nu era cu mult mai brează decât cea a unei girafe.

Din păcate părinții mei nu m-au dus niciodată la teatru.

Va urma.

 

 

Tags: , , ,