«Mi-a venit în minte „legea de fier a oligarhiei”, „Cine spune organizație spune oligarhie”, formulată în 1911 de sociologul elitist Robert Michels atunci când am citit replica acordată de domnul Nicolae Manolescu, via Mediafax, scriitorilor reuniți în Grupul pentru Reforma Uniunii Scriitorilor din România. Mai exact, atunci când am citit următoarele: „eu, personal, nu stau de vorbă cu 1% din membrii Uniunii, am în sarcină 99%, deci în fața lor răspund (…). Cu 1%, iertați-mă, dar asta nu-i democrație (subl. m.). Am 99% de oameni (sic!) care sunt pe partea cealaltă. Încă o dată, n-am ce discuta cu 1%”. Cu privire la această declarație s-au exprimat deja, după știința mea, scriitorul Bogdan Suceavă și jurnalistul cultural Ovidiu Șimonca, ambii în Observator cultural. În ce mă privește, mă raportez la poziția domnului Nicolae Manolescu având în atenție exclusiv calitatea administrativă a domniei sale, aceea de președinte al unei uniuni de creație ce este declarată „persoană juridică română de utilitate publică” (Statutul USR). Din această perspectivă, mă interesează să pun în discuție o confuzie care alterează profund semnificația pe care domnul Manolescu o alocă democrației. În mod particular, această confuzie – care induce o interpretare falacioasă nu doar a conceptului, ci și a expresiei sale instituționale – este cauzată de echivalarea democrației cu principiul majorității.

E vorba despre o temă care, în teoria democratică, a fost dezbătută, din perspectivă filosofico-politică și apoi politologică, pe parcursul ultimelor două secole, fiind în prezent tranșată foarte limpede: principiul majorității este unul dintre instrumentele democrației, are un caracter procedural, dar nu reprezintă nici pe departe esența democrației. Ca modalitate de organizare, fie la nivel macro, fie la nivel micro, democrația poate lua diverse forme. În mare, în teoria democratică de astăzi se vorbește, pe urmele lui Arend Lijphart, spre exemplu, despre existența democrațiilor majoritariste (în care, totuși, principiul majorității rămâne o procedură printre altele) și despre cea a democrațiilor consociaționale (fondate pe practica procedurală a consensului). În alți termeni, principiul majorității reprezintă o condiție necesară, nu însă și suficientă pentru existența unei democrații. Iar aceasta întrucât gânditorii, teoreticienii și practicienii au constatat, cel puțin de la Alexis de Tocqueville încoace, că există o limită foarte sensibilă (și, prin urmare, foarte ușor de trecut) între aplicarea eronată a principiului majorității și instaurarea unei tiranii a majorității. Ca atare, cred că, atunci când confundă esența democrației cu principiul majorității, domnul Nicolae Manolescu depășește limita invocată mai sus și dă expresie discursivă unei forme de organizare specifice unei oligarhii ce se bazează pe tirania majorității. Când această realitate se adaugă modificării de acum doi ani (pe 12 martie 2013) a Statutului USR, astfel încât să fie eliminat din acest document cu rol „constituțional”, dacă vreți, articolul ce prevedea limitarea la două a mandatelor prezidențiale, putem spune că, într-adevăr, „asta nu-i democrație”.

Aplicarea principiului majorității, mai cu seamă în chestiuni ce presupun controverse, trebuie să respecte și reperele axiologice proprii unei culturi democratice. Și asta pentru că, după cum sugerează Giovanni Sartori, unul dintre cei mai importanți teoreticieni contemporani ai democrației, „domnia majorității nu este un instrument mai bun ca altele dacă permitem ca aceasta să devină o simplă dominație a forței cantitative” (Teoria democrației reinterpretată, p. 143). Practica instituțională a democrației a demonstrat, cu asupra de măsură în epoca noastră, că majoritățile pot să greșească și că deciziile susținute de acestea nu sunt de nediscutat numai întrucât se bazează pe „domnia cantității”. Cu atât mai mult, confuzia domnului Manolescu îl îndepărtează și mai tare de autentica semnificație a democrației. Pe fond, sensul democrației rămâne direct legat, astăzi, ca și în trecut, de conștiința libertății, așa cum poate fi aceasta identificată, în cazul de față, la nivelul acelui singur procent față de care președintele USR și-a manifestat disprețul. Este ceea ce exprimă un principiu emis la 1859 de către filosoful politic John Stuart Mill: „Chiar dacă întreaga omenire, cu o singură excepție, ar fi de aceeași părere și doar o singură persoană ar fi de părerea opusă, omenirea n-ar fi mai îndreptățită să reducă la tăcere acea unică persoană decât ar fi aceasta din urmă să reducă la tăcere întreaga omenire” (Despre libertate, p. 25).»

Daniel Șandru

Editorialul revistei „Timpul”, nr. 192 / martie 2015

 

Tags: , , , , ,