Lansarea romanului „Fâșii de rușine” de Cristian Fulaș.

Invitați: Octavian Soviany și Nicolae Tzone
Lectură din roman: Marcel Iureș

Evenimentul a avut loc joi, 5 martie 2015, începând cu ora 19, la Teatrul ACT, București

 

Am preluat de pe blogul autorului propriile sale impresii de la lansare, mi se par mult mai relevante decât orice aș putea scrie eu.

 

Gata. Am carte. Aventura s-a terminat. Am reușit, totuși, să intru pe lista literaturii române. Nu pe cea scurtă. Nuuuu. Nu ar avea rost. Dar numele meu poate fi găsit sub titlul unui roman, acesta despre care deocamdată fac scriere aici.
Am făcut și lansare. Pe o scenă, cu trei oameni. Noi patru, eu aveam în cap numai Durer și priveam sala, un reflector din partea dreaptă. Cavalerii apocalipsei cu reflector. Și o carte. Și o masă. Și cam atât. Sufletul meu nemuritor nu se putea hotărî să se uite în altă parte, așa că am privit ca disperatul un reflector din partea dreaptă și am ascultat. Nimic mai străin de propria percepție: stai pe un scaun, nu-ți găsești nicicum locul, trei oameni mai de seamă decât tine vorbesc despre ceva ce ai făcut tu. Îmi treceau prin cap lucruri bizare, un discurs întreg. Cel mai supărător gând era acela că eu știam că nu spusesem tot, că întotdeauna mai e ceva de spus și un roman nu se termină nicăieri, dacă avem obrazul să îl numim roman. Ce este un roman? Acel volum de pagini strâns legate, de o anumită culoare, cu o imagine pe copertă, un titlu, numele unui autor și editura care l-a produs? Măcar de ar fi așa, am avea o definiție. Dar nici pe asta nu putem fi siguri. Un roman ar fi putut fi și așezarea noastră, cei patru oameni, pe scenă. Felul în care noi ne raportam la lume, trecerea incertă a undelor peste fețele noastre, o adăugare nedorită de tristeți. Sictirul din partea dreaptă, zâmbetul plin de începuturi de lacrimi de lângă mine, relaxarea uluitoare pe scenă a actorului. Cei doi oameni care ciocneau relaxați o bere în partea din dreapta a sălii. Tânăra care făcea poze, cumva din niște poziții care nu promiteau nimic bun pe final. Țigara electronică din care trăgeam aproape continuu, conștient că la un moment dat va trebui să vorbesc și eu și va fi al dracului de greu, aproape imposibil. Îmi simțeam tremurul vocii, îmi simțeam piciorul amorțit pe scaun și singura provocare era aceea de a nu lăsa nimic să se vadă din toate acestea pentru că, vedeți dumneavoastră, nu dă bine să faci asta în lumea noastră.
Acum, provocarea e alta. Haide să vă povestesc, tot suntem într-o specie de Jurnal aici. Urât cuvânt, Jurnal… În fine. În duminica dinaintea lansării m-a sunat S. L. NU îi voi spune numele, nuvreau să fac asta acum. Printre multe întrebări, una m-a șocat și mi-a spus că pe undeva aveam și eu dreptate cu romanul ăsta. Întrebarea suna așa:
Cum continuați, domne, cum continuați așa ceva?
Nu am știut să îi răspund atunci decât printr-o aproximare. Nu există un răspuns la o asemenea întrebare, prefer să nici nu mă gândesc la așa ceva. Dar ceva știu: voi continua cu un al doilea roman. Cu o a doua încercare literară, cum îmi place mie să spun. Cu o trecere și mai acută în revistă a lumii acesteia, trecere în revistă făcută din punctul de vedere al unui om care nu există literar, cum voi tot spune, și care nu are nimic de pierdut din punct de vedere literar.
Cu regretul că S.L. nu a fost în acea sală și nu am putut să îi răspund punctual, pe viu, închei. Deși nu există niciun regret aici, la propriu, ci simpla înțelegere a faptului că nimic, niciodată, nu se întâmplă chiar așa cum am vrea noi să se întâmple.

http://cristianfulas.blogspot.ro/2015/03/gata.html

 

Tags: , , , ,