Poezia în 2014. Șapte debutanți

La începutul anului, un prieten mi-a cerut să-i prezint în linii mari debuturile în poezie din 2014. E tare greu să contabilizezi astăzi tot ce se întâmplă într-un domeniu care, editorial vorbind, a făcut implozie și asupra căruia e din ce în ce mai greu (ba nu: a devenit imposibil) să ai imaginea completă. Nici nu cred că ar fi suficiente motive, de altfel, decât pentru fanatici și arhivari, să caute și să citească orice cărțulie apărută într-un tiraj confidențial la o editură de buzunăraș (chiar și când buzunărașul ăsta-i cât o casă), mai ales că – iar asta chiar nu e o observație răutăcioasă – nu vei găsi prea mulți poeți debutanți într-un an (și asta dacă e un an bun) care să te dea pe spate, din simplul motiv că nu dai de artă de calitate pe toate drumurile.

Schița pe care am început să o fac, spre a i-o prezenta, elev disciplinat, prietenului meu, îmi era, mi-am dat seama imediat, folositoare în primul rând mie, fiindcă îmi doream să scriu un mic studiu care să-i cuprindă pe acei poeți ce ar putea fi considerați, după volumul cu care debutează în poezie, măcar promițători (știu, nici mie nu-mi convine cuvântul ăsta, dar meargă de data asta). Fiindcă știm cu toții cât mai înseamnă în România de azi premiile literare și cum sunt acordate adesea, fiindcă articolele sau cronicile vin sau nu, de cele mai multe ori în funcție de interese reciproce, recomandări sau în logica de PR a majorității articlierilor, importante sunt doar vocile și discursurile poetice care se impun (sau, mai exact: care îi impun din prima pe acei poeți care vor continua să scrie și au potențial de evoluție).

Revenind la 2014, trebuie spus că singurul criteriu pe care-l mai pot avea în vedere este cel al editurii unde ai publicat. Sunt atent în primul rând la cele câteva edituri care editează realmente, serios, poezia (adică nu în cinșpe exemplare, nu pe și pentru bani, nu în dorul lelii) și lucrează cât e posibil pentru promovarea lor și „contaminarea” unui public în general minuscul și cunoscător, edituri care și-au clădit o reputație prin portofoliul lor din ultimii ani. Așa încât e firesc pentru mine, azi, să mă uit în primul rând către acestea câteva, ceea ce nu înseamnă că nu acord atenție, dacă-mi pică-n mână, debuturilor apărute la edituri de care n-am auzit sau că defavorizez în alegerile mele numele unei edituri despre care nu am, din varii motive, o părere bună. Pur și simplu, acest prim „filtru” e singurul care mai poate să fie funcțional într-o țară și într-un peisaj editorial cu vreo mie (bănuiesc) de edituri și cu câteva zeci de mii de autori (autorlâcul la români fiind o pasiune care ar putea concura fotbalul și politica).

Am citit în 2014 și în ianuarie 2015 aproape treizeci de volume de debut în poezie, am văzut apoi lista lungă și lista scurtă a nominalizaților la Premiul Național „Mihai Eminescu” pentru debut și am avut satisfacția ca unul dintre autorii pe care i-am debutat, Ștefan Ivas, să împartă premiul de la Botoșani cu Merlich Saia. Nume care încă nu vă spun mare lucru, dar care cred că reprezintă două garanții pentru vitalitatea și forța înnoitoare a unora dintre discursurile poeților tineri contemporani (din întâmplare, atât Saia, cât și Ivas, au cam vârsta mea, fiind născuți în 1982, respectiv 1983).

Mi-am propus inițial să scriu despre toate aceste debuturi pe care le-am citit, ceea ce, mi-am dat seama pe parcurs (după ce scrisesem de-a lungul a trei săptămâni despre doar câteva dintre ele), că e nu doar epuizant, dar și destul de nerezonabil din partea mea. Cărțile la care mă voi referi în acest articol sunt scoase de editurile din România cele mai active și mai eficiente pe această nișă (am scos din calcul Casa de Editură Max Blecher, al cărei redactor-șef sunt și unde am publicat volumele semnate de Ștefan Ivas, mila schimbă gustul cărnii, și Ligia Pârvulescu, Fluvii de asfalt). Țin să fac observația că m-a mirat neplăcut politica defetistă, de abandon, a Editurii Cartea Românească, care mai scoatea câte un debut-două, dar în 2014 s-au oprit de tot. Editura Brumar (care publica în anii trecuți foarte mult și amestecat, și unde puteai găsi un titlu din zece cât de cât lizibil/vizibil) nu a publicat (cel puțin eu nu am putut pune mâna decât pe) un singur debut, și acela încă nelimpezit. Concursul Unicredit de la Humanitas și-a dat până la urmă obștescul sfârșit, așa că cea mai mare și mai cunoscută editură din România nu a pariat în 2014 pe niciun debutant, ceea ce nu a făcut, de altfel, nici Polirom. Editura Vinea, altădată campioană indiscutabilă pe această zonă, și-a redus mult în ultimii ani activitatea, iar Karth, apărută de un an pe piața de carte ca o extensie a Editurii Herg Benet, a preluat, în bună măsură, o activitate pentru care în mod normal nici nu e nevoie de o editură, îi voi spune simplu asistență tipografică.

Nu cred că mai are rost să spun că sunt niște lecturi subiective ale unui comentator care scrie și editează, la rândul lui, poezie, dar m-a enervat comentariul dintr-un bilanț făcut de critici într-una dintre revistele literare de top, în care un tânăr jurnalist cultural afirma că niciun debut din 2014 nu merită atenția celor care se mai ocupă cu asta. Și, întrucât despre unele dintre aceste volume nu s-a scris și am bănuiala că nici nu se va scrie prea mult, cred că fac un exercițiu de lectură util, poate chiar necesar, în absența faimoasei „critici de întâmpinare”, care, în comparație cu un deceniu în urmă, lipsește în zilele noastre aproape cu desăvârșire.

Ingluvii

Am scris și pe ultima copertă a cărții că îmi place poezia așezată, rezonantă și neiertătoare cu amintirea a Emanuelei Ignățoiu-Sora. Cu un imaginar poetic relativ sărăcacios, ea creionează în această plachetă povești, descrie personaje și situații și poate să vorbească direct, sincer, fără exuberanțe trucate sau manii care să o facă mai „interesantă”, despre copilărie și adolescență, despre câteva cucuie și răni ale memoriei cu care defilăm prin viață. În universul acesta domestic e-o întreagă foșgăială de personaje (membrii familiei, figuri când vagi și cu un contur mai degrabă șters, când clare și dureroase, cu violența lor reținută și lirismul posac al fotografiilor alb-negru cu oameni care zâmbesc forțat, măcinați de griji și indispoziții pe care nu le pot rosti), un amestec de amărăciune și bucurie luminoasă, dar mereu reținută (fiindcă e vorba, până la urmă, despre readucerea la suprafață a „vârstei de aur”, oricâte fisuri i-ar slăbi consistența sau candoarea limpidă). Chiar și așa, mai curând estompată și lipsită de orice pretențiozitate, lumea din Ingluvii (Charmides, 2014) e înrudită, în poezia prozaică / proza poetică de dupa 80-ism, cu literatura diurnă, firească și fără fasoane scrisă de Simona Popescu în primele ei cărți, de T.O. Bobe (Bucla), Adela Greceanu (Domnisoara Cvasi), Ana-Maria Sandu (Din amintirile unui Chelbasan) sau Bogdan Iancu (Fata din lift). E o familie pe care o respect și o vizitez cu drag.

Pilotul

Un „băiat rău” din linia deschisă de Vlad Drăgoi în Metode este Ovio Olaru, al cărui volum de debut, Pilotul (Charmides, 2014), e crud, direct, bătăios și nu lipsit de momente în care poezia chiar își face treaba, dovedind vitalitate și atitudine. Deschizându-se cu un citat din liderul incontestabil al poeziei clujene de după 2000 (faimosul catren/ strigăt de luptă al lui Manasia din Cartea micilor invazii, încheiat cu versul „sînt ultimul guarani, am venit să vă fut”), Olaru tinde să construiască uneori poemele în maniere recognoscibile și să fie excesiv de vorbăreț (în poemele mai lungi, sufocate cam des de multe, foarte multe verbe), iar în poemele mai scurte, „sexuale”, în care mai face o contorsiune, mai rupe un himen, e destul de superficial și se mulțumește cu puțin. Astea ar fi părțile negative ale volumului. Pe de altă parte, conștiința faptului că „nu pot ieși din clișeu” (și tocmai atunci parcă iese cel mai decis), jurnalul scrâșnit al unei relații toxice, din care nu lipsesc, desigur, tumorile și anorexia și scremutul și lama de ras și „eu sunt toți bărbații care vor să te fută”, mi-l fac în definitiv simpatic pe acest adolescent învolburat care aduce de departe cu suprasexualul Bogza, dar și, privit mai de aproape, cu un eschimos încăpățânat care se străduiește din răsputeri să dea o gaură mică, mică în gheață. De regulă, poeților de felul acesta le reușește, mai devreme sau mai târziu.

black aphrodisiac

Imaginativ, ambițios, mobil și încă în schimbare (de atitudine și de mijloace poetice, nu neapărat de ritm sau etică auctorială) este ploieșteanul Justin Dumitru, debutant la 19 ani cu black aphrodisiac (Tracus Arte, 2014). Avem în față un poet foarte tânăr, entuziast și impetuos, care arată, pe deasupra, o mare disponibilitate de a mixa stiluri și registre variate. Inevitabil, vocea lui nu e încă pe de-a întregul fixată (e și greu să fie atât de devreme, probabil că Justin și-ar fi putut, sau i-ar mai fi putut fi amânat cu folos, măcar încă un an, debutul, dar asta e încă o discuție post-factum).

Sigur, i se pot reproșa acestei plachete destule asemănări cu lucruri întâlnite în textele altor poeți din ultimii ani, contaminări de context sau influențe mai mult sau mai puțin discrete, de la câțiva 2000-iști tumultuoși până la Radu Nițescu, însă în cele câteva poeme rezistente din cartea acestui enfant prodige, care debutează, cred, înainte de terminarea liceului, poți găsi momente care îl recomandă ca pe o promisiune a celui mai recent „val”: „nu poți striga să nu sperii mulțimea / și faci semne de undeva din afara / acțiunii. în disperarea de a percepe / cineva mesajul, mimezi o grimasă credibilă, / terifiată de fumul apocaliptic de deasupra / mulțimii care dănțuiește tolerabil în fața / valului negru de fum toxic. / își văd liniștiți de treburi, zâmbesc și / născocesc noi metode de productivitate, / își clădesc imperiile urii cu o strângere de mână, / iar tu speri într-o agitație patologică / la minunea de a fi observat (în final) / cineva ochii tăi lucioși / oglindind surâsul unei guri de foc / care înghite nesățioasă / atâta indiferență.”

În stare să fie și liric, să-și joace poemul pe voci (lungindu-l uneori până îl amețește de tot), să fie volatil sau dezinhibat, Justin Dumitru dă impresia că ar vrea să facă totul și să poată orice. Acum rămâne de văzut dacă pentru el poezia a fost o etapă de final de adolescență sau o vocație pe care o va urmări cu tenacitatea pe care o dovedește, atât în volum, cât și în vorbele împrăștiate cu destul de mare ușurință pe marginea cărții sale de debut. Mi-aș dori să-l văd pe Justin Dumitru revenind cu o carte coerentă și unitară care să confirme un debut nu lipsit de calități, de acele particularități & prospețimi pe care e mai mare păcatul să le ignori la un debutant.

Lanul cu sârme întinse

Pe Cătălina Matei, absolventă, în București, a Conservatorului și a unui masterat la Litere, am văzut-o evoluând într-un ritm constant și convingător, iar în stadiile acestei deveniri vedeam și influențele care și-o disputau – evlavia ei cea mai mare fiind, nu cred că greșesc, Mariana Marin –, deci și o feminitate când retractilă și răbdătoare, când exaltată și pătimașă, dar în definitiv indecisă (mai exact: nesigură că exhibarea vulnerabilităților e chiar acel lucru pe care trebuie să-l facă, și, dacă da, până unde poate împinge acest excercițiu care se termină uneori în automutilare – în cazul unora, încă de la tinerețe). Căutându-și vocea, sau „diferența specifică”, i se întâmpla ceva ce aș putea descrie (firește trunchiat) astfel: era ca atunci când un pianist își recunoaște mâinile, cu greu, la lumina unei lămpi de sudură – și se rușinează de ele.

Cred că ăsta este motivul pentru care am sfătuit-o, deși câștigase la un moment dat un concurs al cărui premiu consta în publicarea cărții, să nu se grăbească să publice volumul de debut pe care îl tot monta și îl croșeta, dorindu-i să debuteze mai bine decât intuiam că o va face în acel moment. Ceea ce am citit în Lanul cu sârme întinse (Tracus Arte, 2014) îmi amintește, desigur, de poezia sa de la 23-24 de ani, dar acum trage în cele din urmă linie, ca la sfârșitul oricărei perioade de creștere & acumulări. Destule lucruri schimbate, tăieturi, elipse & insolitări care îmi reconfirmă idea că un poet nou, pentru a putea fi numit astfel, trebuie să aducă o combinație numai a lui de atitudine, orgoliu, intensitate, de luare pe cont propriu a „vânătorii dinăuntru”, adică de adevăr & pregnanță în ceea ce se decide să arate lumii.

Iar toate acestea fac din cineva care scrie versuri – fie că este conștient de asta, fie că nu, fie că o acceptă, dar mai ales dacă i se împotrivește din toate puterile – un poet. Ceea ce Cătălina Matei ne dovedește că e în acest volum subțire și tăios de debut: „nevoie după nevoie după nevoie după / libertate e libertate e libertate e / bucurie în aerul dimineții / e de la capăt și asta e bine”.

Toți ceilalți apropiați

Sabina Comșa e cea mai tânără dintre poeții grupului Lumina de avarie și a trecut la Brașov printr-una dintre cele mai bune școli de poezie ale ultimului deceniu. În toamna lui 2011, când a citit la Institutul Blecher, ediția 47, era deja un autor cu mână sigură, căruia nu puteai să-i faci niciun reproș major din punct de vedere tehnic. Problema cu poemele în proză pe care le tot pritocea era că se aflau sub influența vădită a lui Cristian Popescu (Sabina mutase Familia Popescu într-un mediu mai terestru-proletar, postcomunist, pigmentat cu referințe contemporane – Farmville, Discovery, căști de latex colorat, scaune ergonomice, OZN-uri & holograme). Pe scurt, poeme simpatice, scrise cu umor și empatie (ajungând foarte rar la ironia mușcătoare și sarcasmul lui Alexandru Mușina din Dactăr Nicu & his skyzoid band), care arată mai degrabă o disponibilitate mimetică, precum și ușurința de a construi mici scenarii comic-grotești, cărora poți încerca să le găsești și un substrat ceva mai grav, doar că orice dramatism e cenzurat cu grijă, ca nu cumva poeta să fie bănuită că ar deveni prea „serioasă”. Rețin de aici poemul intitulat „Doi”, în care metoda Sabinei Comșa se dezvăluie cel mai clar, cu tot cu accentele ei cristipopesciene. Cele 15 poeme în proză din ciclul „Bypass”, care îi au ca personaje pe acești „mamaie” și „tataie” lipsiți de glorie și travestiți în fel și chip de imaginația spumoasă (spumantă?) a poetei, alcătuiesc primul volet al cărții ei de debut. Bine că s-a oprit aici, pentru că, în orice glumă spusă bine, ce-i prea mult strică.

A doua parte din Toți ceilalți apropiați (Tracus Arte, 2014), „Clipuri piratate”, cuprinde 32 de poeme cu totul diferite de cele din primul grupaj. Sunt texte scurte și la obiect, bine tăiate, cu elipse și imagini construite inteligent, poeme întotdeauna corecte și clare ce vin pe o filieră recognoscibilă a poeziei recente, de la Andrei Bodiu la Andrei Dósa. Sigur că e insuficient, dar „clipurile piratate” ale Sabinei Comșa ilustrează, cred, o schimbare de paradigmă: pentru prima dată în poezia românească, se dovedesc utilitatea, dar și limitele creative writing-ului. Nici vorbă de poezie inspirată, de contorsionări gratuite, de lacrimi smulse din ochii cunoscători și obosiți de atâta poezie „grea” ai cititorului. O succesiune de secvențe (poezie de notație, s-ar fi spus cu câteva decenii în urmă) proiectate pe un perete de plexiglas. Senzații, impresii, flashuri de imagini pulverizate, reduse tot mai mult, până la doar câteva cuvinte înspre finalul cărții, din care vreau să aleg (ca promisiune pentru poezia viitoare a Sabinei) acest final de poem care nu debordează de originalitate, dar e rezonant și umanizat și mă face încrezător că poezia poate fi mai mult decât un produs steril ieșit dintr-un laborator plin de poeți care scriu cu mănuși chirurgicale și se maimuțăresc decent sub impecabile măști de protecție: „Ce nu știi despre gândacul tău este că are familie / și un cartof preferat, acela pe care îl cureți acum / și / ar vrea de n ori să se arunce după el în tigaie” („Insomnie”).

Lego

Ioan Șerbu a fost un membru excentric al grupării sibiene „Zona nouă”, după care a plecat la Brașov, unde a-nceput masterul de creative writing de la Universitatea „Transilvania”. Anul trecut a câștigat premiul purtând titlul cunoscutului poem al fostului său profesor, regretatul Alexandru Mușina, „Budila Express”, iar Lego (Tracus Arte, 2014) a apărut deodată cu debutul Sabinei Comșa într-o colecție nouă inițiată în memoria lui Mușina. O colecție în care sper să văd și-n anii următori titluri la fel de bune.

Lego e unul dintre debuturile care mi-au plăcut și în care cred cel mai mult din tot ce am citit în 2014. O cărticică de 44 de poezii pe care o așteptam după textele citite prin reviste (mi-au atras atenția în special cele trei piese din Zona nouă, nr. 1 / 2013, deși îi știam și blogul și-l remarcasem ca pe un foarte atent cititor și comentator de poezie în aceeași revistă sibiană). Cartea lui Șerbu e, cu câteva mici excepții, o reușită. Poetul știe să-și construiască volumul (în trei părți, fiecare cu locul și rostul ei: „jumătăți”, „somnifere” și „mașinuțe”), e direct, limpede, puternic vizual, stăpân pe efectele folosite, lucid și autoironic, narativ, mai puțin jucăuș, poate, decât V. Leac, poet cu care, altfel, l-aș asemăna în unele privințe, mai ales dacă mă gândesc la poemele bine montate, mici scenarii desfășurate rapid și inteligent, din partea a treia; mențiuni speciale pentru dilemă și taxi: nu e la îndemâna multora să-și țină cititorul în texte de 50-100 de versuri, desfășurate și pe orizontală, în felul lui Robert Duncan sau Edward Field, în plus cu certe disponibilități de a spune o poveste (Șerbu sigur l-a citit cu atenție pe Carver) și de a juca, în cunoștință de cauză, pe cartea confesivității.

În al doilea ciclu din Lego, Șerbu face mai mult jocuri grafice, caligrame și dispuneri insolite ale textului, pe care îl vezi derulându-se în moduri originale și neașteptate (ca în „bonus”, „așteptare”, „ploiești vest”, „viespe” sau „creator”), chiar dacă unele îți lasă impresia că n-au ieșit la tipar chiar cum le-ar fi vrut (sau cum ar fi putut să arate cu ceva mai multă grijă pentru detaliu).

Prima parte, cu excepția unui poem anecdotic (ce poate fi însă citit și ca o declarație de independență față de „grup”), „adevăr 2”, genul de poem care funcționează și are sens doar pentru cercul de poeți în care a fost scris (primele trei strofe par rupte de ultimele trei, care cred că ar fi putut rezista foarte bine prin ele însele), conține texte bune și foarte bune, chiar și când Șerbu mai derapează, ținând să fie cool sau în ton cu „moda” (ca în ultimul vers dintr-un poem altfel bine condus: „dinți falși”), rezultatul fiind câteva poezii cam anemice („delikat”, „naștere la TV”, „wc”). Poemul meu preferat de aici rămâne „sibiu”, din care au dispărut, față de varianta pe care o știam din revistă, trei versuri care erau într-adevăr în plus: „am vrut să fug din sibiu / ca un soldat german din normandia / am sărit în trenuri / sub care se stătea la coadă / lăsând totul vraiște // în brașov ploua / în timișoara / berile sinagoga amare / bucurești / o zi la vulcanizare / alta cu steaua prin metrou // într-unul din orașele ăstea / pe la șapte dimineața m-am pus în cur / pe trotuar / (mă mai pusesem eu în cur da’ mai în glumă) / eu și ursus ne oglindeam într-o baltă / nu dădeam doi bani pe mine / aparențele sunt înșelătoare / proverb din mintea unui / culegător de orez // i-am zis celui din baltă / ești pe cont propriu amice / mă gândeam la marii răzvrătiți la libertate / la opere care doar în singurătate se pot scrie / nu aveam obligații termene / nu pozam / mi-era doar frică”.

Ioan Șerbu (n. 1983) a așteptat cât a așteptat, dar a debutat cu unul dintre cele mai reușite volume de poezie de anul trecut.

Efectul calmantelor

Un fel de cal troian e titlul volumului cu care debutează Dan Ciupureanu, Efectul calmantelor (Vinea, 2014), pe care îl găsesc ambivalent, nu știu dacă e atât vorba despre terapia prin artă pe care o clamează D.C. într-un interviu, sau mai curând despre un tip de mijlocire a acelei facultăți ce poate face din faptul banal un eveniment oniric. Fiindcă un oniric târziu e Dan Ciupureanu (au observat-o deja și Ion Buzera, și Marius Conkan), care pune în practică (în practica poetică & fantasmatică, desigur, și o face fără să încerce să demonstreze prin asta ceva) o viziune deformată (ba uneori de-a dreptul răsturnată, ca-n „Între două vise”) a realului, nu lipsită de grotescul și de încâlceala stranie a materialității pe care le presupune o asemenea încercare („Twisted”, „Căzusem cu gândul s-adorm”).

Violența e iminentă, lumea pare mereu ieșită din țâțâni, în cap „parcă a trosnit o șipcă”, absurdul e uneori doar un capriciu (de obicei în poemele mai slabe, adică acelea mai lipsite de tensiune și prea „jucate” dintr-un volum care n-a avut norocul să dea peste un redactor de carte), alteori un dat – sau o necesitate pentru accesarea unor paliere tăinuite ale imaginarului („Levitație”, „Uși”).

Lumea din Efectul calmantelor surprinde o serie de stări-limită și pune în scenă diferite momente și situații intense care au în centrul lor derealizarea, instabilitatea (între vis și realitate, între ceea ce e întemeiat existențial și simulacru). Halucinația („Ciorapii mei”) și psihedelicul („Semafoare în junglă”) sunt la ele acasă în poezia lui Dan Ciupureanu (n. 1983), care sondează prin mijloace minimale starea de dezechilibru și fragilitatea conștiinței într-o carte ce seamănă foarte bine cu imaginea pe care o rețin din penultimul poem: un hol lung, cu multe uși în spatele cărora s-ar putea întâmpla orice.

Crud și anevoios, așa începe orice periplu al regăsirii de sine.

 Claudiu Komartin

Tags: Casa de Editură Max Blecher, Cătălina Matei, Charmides, Claudiu Komartin, Dan Ciupureanu, debut, Editura Vinea, Emanuela Ignățoiu-Sora, Ioan Șerbu, Justin Dumitru, Ligia Pârvulescu, Ovio Olaru, Poezie, Sabina Comșa, Ștefan Ivas, Tracus Arte