Joi, 26 martie, între orele 20:00 și 24:00, la Librăria Humanitas „Constantin Noica” din Sibiu (strada Nicolae Bălcescu nr. 16), se sărbătoresc 84 de ani de la nașterea poetului Mircea Ivănescu.
Participă: Denisa Comănescu, Radu Vancu și Claudiu Komartin.
Moderator: Vlad Pojoga.
Evenimentul este organizat în colaborare cu cenaclul și revista „Zona nouă”.
«Dacă astăzi nu mai sunt privilegiate (cel puţin în cercurile de cunoscători și oameni cu o cultură ceva mai întinsă) inspiraţia și geniul în defavoarea rigorii, a culturii solide, a disciplinei intelectuale, dacă poeţii cu ochii la stele și informaţie culturală culeasă alandala nu mai sunt „role models” în literatura noastră, pentru aceasta îi suntem îndatoraţi lui Mircea Ivănescu. Cu el și Matei Călinescu, pe de o parte, cu prozatorii „Școlii de la Târgoviște”, dar și cu „oniricii”, literatura română a intrat într-o altă vârstă istorică. Însă, trezindu-se între deceniile 7 și 8 cu norocul nesperat de a avea un gonfalonier al postmodernităţii în fruntea oștii, establishmentul literar de la noi n-a prea avut ochi pentru M.I. (cum nici pentru Dimov sau Mazilescu, poeţi care sunt acum, pentru cei mai mulţi dintre noi, repere incontestabile ale poeziei din ultimii cincizeci de ani).
Neînregistrând (sau făcând-o cu așa de mare întârziere) influenţa poeziei șterse, prozaice, banale a lui M.I., o literatură prea cursivă și plină de digresiuni, care de la un moment dat încolo poate fi descifrată ca un comentariu neîntrerupt asupra literaturii, oștirea literară.ro a eșuat încă o dată să intre în rând cu lumea (occidentală, să spunem). Ar fi fost și greu să considere central și de primă importanţă un discurs modulat straniu, aparent cu totul antipoetic, dar care sună și astăzi foarte actual, proaspăt & inspirator. O poezie din care pot trage folos, după două-trei generaţii, poeţii tineri în căutarea unei dicţii din care să poată fura meserie e lucru rar și valorează enorm – chiar și pentru cei cu o structură sufletească neasemănătoare.
M. Ivănescu este unul dintre acei maeștri care fac școală cu cititorii dornici să-i însoţească – și o fac fără să dea niciodată impresia că și-ar drege vocea, că și-ar umfla plămânii, că s-ar da deștepţi. De altfel, o dovedește arta digresiunii, perfect stăpânită în poezia aceasta: ce altceva sunt atât de frecventele linii de pauză din textele lui Ivănescu, dacă nu marca unui discurs de eschivă, evaziv și subtil, cu o mulțime de paranteze și mișcări secundare, de intercalări și elipse – o muzică în absenţa instrumentelor cu care eram obișnuiţi să se facă muzică…»
Claudiu Komartin
« (…) Mircea Ivănescu, Poetul care nu numai că nu-şi cultivă aparenţa poetică, dar îşi neagă statornic, atât în poezie, cât mai ales în conversaţia privată, însăşi esenţa de poet. E greu să găseşti un poet mai uman decât Mircea Ivănescu şi, în acelaşi timp, mai difident faţă de propria calitate umană şi poetică, deopotrivă. (Eu, până acum, n-am găsit.) Bacovia vorbeşte, într-un vers memorabil ca toate ale lui, despre „omul făcut concret”; ei bine, Mircea Ivănescu e poetul făcut discret. Nu poţi recunoaşte uşor poetul puternic din spatele omului blând, înfăşurat în trenci ca într-o mantie de la care ar aştepta să-l facă invizibil, aşa cum nu erau uşor de recunoscut zeii care, din cine mai ştie ce spirit ludic ori polemic, luau chip de oameni obişnuiţi în epopeile greceşti. Însă, după ceasuri întregi de citit şi vorbit poezie, e dificil să ignori, difuză în jurul aceluiaşi om blând şi discret, aura poetică emanând din punctele neverosimil de strălucitoare din spatele dioptriilor, dincolo de care fiinţa lui se află contrasă integral. Odată constatată epifania, îţi e imposibil după aceea să uiţi vreo secundă că omul acesta obişnuit e un poet atât de neobişnuit, iar biograficul lui subîntinde continente uriaşe de bibliografic. Înţelegi că între faptele de viaţă şi faptele de literatură nu există nici o diferenţă de substanţă, încât, dacă textele sunt toate intertexte, atunci, complicând terminologia cărtăresciană, texistenţele sunt toate intertexistenţe. Prin urmare, toată marea literatură tradusă de Mircea Ivănescu nu e de trecut la pasivul propriei sale literaturi; miile de pagini din Joyce, Faulkner, Broch, Musil, sutele de pagini de „discurs mixt” ale lui Nietzsche, corespondenţa lui Kafka, antologia de poezie americană, atât de influentă încă – toată biblioteca asta fundamentală e într-un mutual raport de intertexistenţă atât cu viaţa, cât şi cu poezia mopetiană. Dacă textele lui alcătuiesc un unic şi imens poem, aşa cum s-a spus, atunci traducerile sunt echivalentul la scară al celor cincizeci de note de subsol ale Waste Land-ului.
În consecinţă, fără să vrea, împotriva lui însuşi, Mircea Ivănescu e unul dintre cei mai seducători maeştri. În plus, între toţi oamenii pe care i-am cunoscut, el este, poate, singurul cu geniul dialogului. Nu în sensul oralităţii abundente, spectaculare, carnavaleşti, ci în acela al unei maieutici socratice lipsite de cea mai vagă urmă de ostentaţie. Există vorbitori care reuşesc să demonstreze un geniu al eului propriu; dar ei nu sunt încă ajunşi la dialog, dacă le lipseşte geniul tu-ului. Pe acesta, Mircea Ivănescu îl are; cu el, poţi simţi concret nu numai cum tăcerile lui vorbesc, dar cum chiar şi tăcerea ta vorbeşte. Cum înveţi din nou să vorbeşti, cum înveţi iar limba română. Şi, o dată cu ea, poezia. »
Radu Vancu
Tags: Claudiu Komartin, Denisa Comănescu, Mircea Ivănescu, Radu Vancu, Sibiu, Vlad Pojoga, Zona nouă
