Se difuzează săptămânal, în fiecare vineri.
Toate episoadele difuzate aici: 

 

9

 

Dacă o țineai tot înainte, de la cofetăria lui Bartha spre celălalt capăt al străzii, acolo unde Aurel Vlaicu se intersecta cu 13 Decembrie, aveai prilejul să treci în revistă alte și alte dughene.

Era mai întâi croitoria lui Șandor, cu care n-am avut niciodată relații prea apropiate, poate din pricină că și maică-mea era croitoreasă. De, legile concurenței! Totuși aici au fost confecționați primii mei pantaloni lungi, prin anul al doilea de grădiniță, care mă cam strângeau între picioare și care, în opinia maică-mii, fuseseră cusuți în bătaie de joc.

Chiar lângă dugheana lui Șandor era măcelăria. Prin anii cincizeci, ca să apuci o bucată de carne, trebuia să te scoli pe la trei dimineața și să te pui la o coadă apocaliptică, pentru ca după trei-patru ceasuri de așteptare să te alegi eventual (dacă nu se termina marfa până atunci) cu o ciozvârtă vânătă, de proveniență incertă, de cele mai multe ori probabil de cal. De foame nu se murea însă, căci ceea ce nu se găsea în comerțul de stat se procura adesea la negru: găini, rațe, curcani – de la doamna Petrescu, vițel adus de la țară – de la doamna Moga, carne de oaie de la doamna Chiujdea, mare amatoare de fotbal și cu feciorul fotbalist la Tractorul. De altfel strada Aurel Vlaicu are un remarcabil trecut fotbalistic: de aici provin, printre alții, frații Papuc (Nelu a fost portar la Universitatea Craiova și la Steagul Roșu; Vidi – tot portar – a apărat la Tractorul, dar a trecut puțin și pe la Steaua) sau Eugen Nagy – fundașul Steagului Roșu din anii ’60, dar și Vasile Seredai (stegar celebru la vremea lui), precum și Ioan Budai (nu cel cu Țiganiada, extrema dreapta de la Tractorul).

Să lăsăm însă fotbalul și să continuăm cu dughenele.

Dacă v-ați hotărât să mă urmați în continuare, vă invit să trecem de măcelărie, să traversăm străzile Țebea și Iancu Jianu și să facem un scurt popas la tutungerie. Aici mă trimitea maică-mea să-i cumpăr țigări (fuma Mărășești) și tot de aici își lua tata biletele de loto și pronoexpres. A jucat la loto aceleași numere toată viața (îmi amintesc doar de 81 și 59), sperând într-un câștig fabulos, care să ne scoată din sărăcie. Visul lui (irealizabil din păcate pe vremea aceea) era să devină patronul unui restaurant. Bunicul, venit din Albania (căci Soviany e un nume albanez) fusese proprietar de local la București, iar tata (care a ucenicit pe lângă dânsul și era mare meșter în prepararea mititeilor), a avut toată viața nostalgia fumului de grătar.

Tot din această mică, foarte mică tutungerie, unde vindeau cu schimbul domnul și doamna Oprea, îmi cumpăram caiete pe care le umpleam cu fel de fel de mâzgălituri, apoi cu povești scrise cu litere mari de tipar, pentru că nu știam încă literele de mână, iar pe urmă, mult mai pe urmă, pe la vreo 14 ani, mi-am luat și primul pachet de țigări.

Ceva mai încolo de tutungerie, colț cu strada Haia Lișiț, devenită mai târziu Lotrului, se găsea aprozarul, un loc mai puțin frecventat, căci legumele care se găseau aici erau de o calitate infectă, adevărate gunoaie. De aceea mama târguia de la aprozar doar la mare nevoie și pentru că avea și ceva talent la grădinărit, își încropise un peticuț de grădină unde se găsea, de bine de rău, o roșie, un castravete, o mână de fasole verde. o legătură de ceapă. Tata a încercat să planteze și pepeni, dar nu i s-au făcut niciodată.

Când ajungeai la capătul străzii, la intersecția cu 13 Decembrie, dădeai de un magazin de textile căruia i se spunea La Țulucă și care le aproviziona pe vecinele noastre cu tot felul de stămburi viu colorate, destinate să ajungă pe mâinile maică-mii, care, doar din câteva tăieturi de foarfece și câteva împunsături de ac le transforma în rochii, în fuste sau bluze, sporind substanțial (atât cât s-a putut ține de treabă) veniturile familiei. Avea niște jurnale de modă de unde clientele își puteau alege modelele preferate și multe tipare de carton, îngrămădite deasupra bufetului din bucătărie, cărora numai ea le știa rostul și folosința. Îmi plăcea s-o urmăresc cum croiește, folosindu-se de un foarfece mare de croitorie, sau cum pedalează la vechea noastră mașină de cusut Singer, cumpărată de bunică-mea de la Debrețin, pe vremurile când Franz-Joseph mai patrona încă agonia Imperiului. Dar și mai mult îmi plăcea când clientele erau convocate la probă, prilej pentru mine de a mă deda unor discrete partide de voyeurism, aspru sancționate de maică-mea atunci când mă prindea trăgând cu coada ochiului la furourile trandafirii ale vecinelor noastre, dintre care (în paranteză fie spus) cele mai multe nu erau nici prea tinere nici prea atrăgătoare.

Vom traversa acum strada 13 Decembrie, pentru ca periplul nostru de astăzi să se isprăvească la doamna Toma, în singura librărie a cartierului. Ea era principala noastră furnizoare de cărți și de aici mi-am procurat pentru prima dată un volum cu piese de  Shakespeare, pe care (precoce din toate punctele de vedere, iar astăzi îmi vine să cred că această precocitate mă făcea pur și simplu ridicol) am început să le citesc de pe la șapte-opt ani. Cât înțelegeam din ele, asta-i o altă poveste… De la doamna Toma mi-a cumpărat de asemenea tata O mie și una de nopți în varianta lui Eusebiu Camilar, dar și primul număr din vestita Bibliotecă pentru toți: o carte mică și cu coperțile roșii – Poezii de Mihai Eminescu. Iar asta se întâmpla exact în 1960, când mă pregăteam s-o cam termin cu grădinița (eram în ultimul an) și să dau piept cu școala, care nu mi-a fost, nici ca profesor nici ca elev, foarte dragă. O consider și astăzi o instituție de dresaj…

Va urma.

 

Tags: , , ,