Fâșii de rușine, de Cristian Fulaș. Capitolul 1

Fâșii de rușine, de Cristian Fulaș. Capitolul 1 integral

Tremur. Fiecare fibră din corpul meu tremură, dar mai ales mâinile astea pe care nu le pot controla. Sub capul meu e ud, mă mut puțin mai încolo și încerc să opresc tremurul. Pipăi pe sub pernă, găsesc țigările; fiecare gest e nesigur, parcă nimic nu vrea să stea la mine în mână. Găsesc pachetul. Nu am foc. Încerc să mă ridic, mă las pe o parte, mă ridic cu greutate. Simt o tensiune uriașă în nas, parcă stă să explodeze. Încerc să mă ridic, tremur pe picioare. Ajung cu greu până la birou, găsesc un chibrit, mă întorc pe pat. Spaimă. Caut înfrigurat o țigară, afară e cald și în cameră e prea multă lumină. Spaimă. Aprind bățul de chibrit pe la a treia încercare, nu nimeresc capătul la țigară. Mă doare nasul și văd în ceață. Spaimă. Trag un fum din țigară, voma vine brusc și reușesc să mă abțin dar rămân fără aer. Toată fața mea e un vulcan. Beau apă, voma revine. Pun mâna pe sticlă, trag o dușcă, încerc să înghit, nu reușesc. Până la urmă înghit. Tăria îmi trece brusc prin tot corpul, mă încălzesc și încep brusc să gândesc. Mai beau, fără să respir, cam o sută de grame.

Unde am fost aseară? Când am ajuns aici? Ușa o fi închisă? Unde e telefonul? Lasă că văd eu, deocamdată să îmi revin un pic. A, uite-l aici. Cinci apeluri. Minunat. Cine o mai fi?

Mă ridic cu greu și ajung până în hol.

Tremur tremur tremur tremur tremur tremur tremur

Mă uit în oglindă și fac un pas înapoi. Am nasul spart și umflat și jumătate din față e neagră. Ochiul stâng e închis. Nu îmi aduc aminte ce și cum, poate mai târziu. Mă uit atent, mâna stângă e și ea praf. Ciudat. Merg la toaleta, revin tremurând din toate încheieturile. Scara scârțâie, ca de obicei. Mă țin de perete și apoi de balustradă, ajung cu greu în cameră. Sticla e la locul ei, mă arunc pe ea. Fumez în neștire și continui să beau. Nu am nicio amintire din noapte, parcă nu s-ar fi întâmplat nimic de la începutul lumii și până acum.

E vară și cald. Prea cald. Pare să fie trecut de opt, deja camera e luminată în exces. Nu se aud mașini pe stradă, orașul e în vacanță. Foarte bine, să stea în vacanță.

Strada pe care stau are douăzeci de case. E undeva lângă Gara de Nord, paralel cu Golescu. În general e pustie și tăcută, casele sunt păzite de porți cu cheie. Pe ambele trotuare sunt mașini parcate regulamentar, deci se merge pe carosabil. La colț stă invariabil, pe un scăunel, o țigancă bătrână care știe tot despre toți locatarii din zonă.

Casa în care locuiesc a fost construită la începutul secolului XX de un italian bogat, unul dintre negustorii de la Matache. Are trei nivele, un demisol, un parter înalt și o mansardă. La exterior e îngrozitoare, nu există nici măcar zece centimetri de tencuială bună. Tabla de pe ea e ruginită, vopseaua de pe ferestrele din lemn s-a luat și ea. Gardul și poarta, micuțe, sunt ruginite. Curtea e mică și plină de bălării. La demisol am o bucătărie cu beci, un hol, o baie minusculă și o cameră nelocuită în care nu se află nimic. La parter se ajunge pe o scară în spirală, din lemn, care la vremea ei trebuie să fi fost foarte frumoasă. Acum scârțâie din toate încheieturile și vopseaua s-a șters complet. Parterul are două camere și un hol care servește și de bucătărie. Oricum nu gătesc niciodată, dar e bine să ai bucătărie. Și mai ales frigider. Camera din spate e nelocuită, în ea sunt aruncate claie peste grămadă mii de lucruri printre care eu trebuie să sap zilnic pentru a găsi câte ceva. Îmi e groază să fac curat acolo, deci lucrurile rămân așa. Camera în care locuiesc are un minim de confort și e foarte luminoasă. Are trei metri patruzeci înălțime și trei ferestre uriașe, de 2 metri și ceva fiecare. Un pat, un birou de epocă, o bibliotecă, un suport de televizor, doi palmieri, o măsuță, o veioză și un fotoliu. Pe jos, un covor persan albastru care a fost al părinților mei și pe care l-am păstrat. E plin de praf dar e mai bun decât podeaua din lemn. Mansarda casei nu e locuibilă și probabil nu a fost locuită niciodată. În ea sunt lucrurile fostului proprietar al casei, care nu a mai venit niciodată să le ia. Într-o zi am să le arunc pe toate.

Continui să beau și să fumez, poate trece. Durerea din nas și din ochi crește. Mă caut prin buzunare. Nimic. Mai caut. O pastilă, într-un colț. Un anticonvulsiv. Îl înghit cu băutură, poate așa tremuratul se va opri. Dau drumul la televizor. Îl opresc, sunetul mă supără. Totul pare pe dos, aș vrea să ies și să fac câțiva pași dar tremuratul nu se oprește deloc și cred că îmi e rușine să ies pe stradă treaz. Arăt rău, nu îmi amintesc ce s-a întâmplat și cum am ajuns acasă. Fac eforturi să îmi amintesc.

Pe telefon toate apelurile ratate sunt de la sora mea. Oare ce o mai vrea? Știu cântecul ei pe de rost: Nu mai bea, nu mai trage, stai pe acasă și caută-ți ceva de muncă, orice, chiar și fără bani că ne descurcăm cumva, etc. Nu vreau să o aud acum.

Mă ridic și mă mut lângă geam. Strada e pustie, nici măcar țiganca de la colț nu și-a ocupat locul pe scaun. Are un obicei ciudat: întâi scoate scaunul, apoi dispare o vreme; după aceea își aduce țigările și inevitabila pungă de semințe de floarea soarelui, se așează pe scaun și nu se mai mișcă de acolo. Se vede pe geam, dacă te lași foarte mult pe stânga și știi unde să te uiți. Se mai vede și reflexia ei în geamurile vecinilor. Încerc să mă îmbrac, sticla e pe terminate și știu că îmi va trebui ceva de băut. Iau pantalonii de pe scaunul de birou, observ că sunt plini de sânge și sângele e umed. Trec în camera vecină, iau alții din haos. Am minim treizeci de perechi, e ok. Mă îmbrac, încerc să dau cu niște apă pe față și să curăț bine sângele. Ochiul e aproape închis, nasul nu e așa de rău umflat. Parcă aveam pe undeva niște ochelari de soare. Unde, nu îmi dau seama. Beau ultimele picături din sticlă, am început să îmi mai revin. Parcă tremuratul se mai oprește, nu de tot dar e suficient cât să mă duc până la colț.

Caut bani în locul știut, sub saltea în dreapta, în volumul din Moromeții pe care îl păstrez de ani de zile acolo. E primul volum, cartea mea preferată pentru lecturi de cinci minute la întâmplare.

Ies pe poartă, dau nas în nas cu țiganca. O salut, mă salută.

– Da de unde veneai maică de dimineață așa paradit?

– Nu știu, tanti, nu știu.

Dă din cap dezaprobator dar nu zice nimic. A văzut ea mai mult de atât la viața ei.

Mă preling pe lângă gard, mai sunt o sută de metri până la magazinul de la colț. O să îmi iau bere, aia sigur mă pune în picioare pentru moment. Trebuie să ajung până acolo și mă întorc. Intru în magazin, e o hrubă la demisol cu trei trepte de beton. Mă duc direct la frigider, iau de acolo 2 pachete de bere, le așez pe tejghea. Mă duc până la aparatul de cafea, bag 1 leu în fantă, aștept. Cafeaua miroase bine, îmi e poftă. Plătesc berea și cafeaua, iau și două pachete de țigări. Fata de la tejghea nu zice nimic, s-a obișnuit să nu salut și să nu zic nimic în general. Ies din magazin, mă așez pe o bucată de beton din fața geamului, pun punga cu bere și cafeaua lângă mine pe trotuar, îmi desfac un pachet de țigări. Mă ridic, intru din nou în magazin, iau o brichetă de pe tejghea și las banii, același film mut. Urc scările înapoi, mă așez pe banca de beton. Beau cafea, fumez, desfac o bere, privesc în gol. Berea e rece și îmi face bine. Totul începe să capete sens, simt că deja pot descleșta gura. Beau repede toată cutia, mai desfac una. Amintirile nu vin deloc, hotărăsc să renunț să mă mai gândesc. Ce trebuie să fac azi? Mă întâlnesc cu cineva? Bani am? Se pare că am bani, nu mă întâlnesc cu nimeni. Aș putea să mă duc prin centru. Încă mai tremur puțin, din când în când.

Mă ridic și pornesc înapoi către casă. Mă opresc, schimb câteva vorbe cu țiganca. Intru înapoi, urc scările, mă așez pe scaun la birou, desfac o bere. Caut un tricou, mă schimb, acum arăt binișor. Caut în agendă numărul unui amic, sun, nu răspunde. Probabil doarme, e nouă dimineața și e foarte cald. Găsesc ochelarii de soare, sunt mari și acoperă ochiul lovit. Așa e mai bine, măcar nu o să se holbeze nimeni la mine.

Iau rucsacul de pe jos, pun în el niște beri, am să plec să mă plimb prin centru. Pun și o carte, Cum simte domnișoara Smilla zăpada. Poate mă plictisesc și mai citesc ceva. Vara, lectura e cel mai bun remediu împotriva plictiselii. Unde să mă duc? Lasă că văd eu acolo. Trebuie să găsesc eu pe cineva cu care să schimb o vorbă.

Ies, închid poarta, pun cheia în cutia poștală. Nu e sigur să o iau cu mine, poate o pierd iarăși pe undeva. O iau la stânga, nu vreau să mă întâlnesc din nou cu țiganca. Am văzut-o destul azi. Merg încet pe strada pustie, nici țipenie de om. Apoi fac stânga, după douăzeci de metri sunt în piață. Traversez, intru pe Știrbei, e umbră și bine. În față la DNA îmi desfac o bere, jandarmul de la poartă mă privește cu ochi goi de om care nu are nimic de făcut vreo 12 ore. Nu e trafic. Printre crengile copacilor nu se vede niciun nor. Merg liniștit, nu mă grăbesc nicăieri. Fumez și beau bere, orașul ăsta e pentru mine un oraș beat. O berărie publică foarte mare și luminoasă. Fac brusc dreapta, trec pe lângă sediul Nunțiului Papal în România, cobor spre parc. Acolo e frumos și răcoare, să stau puțin. Parcul e aproape, intru și traversez ciudățenia aia din piatră de la intrare, nici alee nici portic, mă îndrept către Izvorul lui Eminescu. Acolo mă așez pe o bancă și stau la o bere, privesc câinii care se plimbă și fac scandal pentru că nu sunt lăsați să alerge. Așa e, e nedrept ca până și pe aleile din parc să li se ceară să fie cuminți. Termin berea, caut un coș și arunc cutia, o iau din nou din loc. Urc printre blocurile de la Sala Palatului, apoi traversez părculețul cu biserica. Pe Calea Victoriei e vacarm, traversez pe unde pot și intru pe străduțele de la Universitate. Mă salut cu toți anticarii de pe lângă ziduri, îi cunosc de o grămadă de vreme. Sunt oameni care au îmbătrânit cu zidurile și curentul de aici, în general amărâți. Mă opresc, schimb câteva vorbe cu Profesorul. E un personaj. Are plete albe, se poartă la costum, știe câte în lună în stele despre cărți. Îmi cere niște bani împrumut, nu și-a făcut pafteaua azi. Îi dau, trec eu mai pe seară și îi iau înapoi. Traversez prin pasaj, mă uit la vitrinele cu diverse, ies drept în față la Muzeul Bucureștiului. Clădirea e mică și frumoasă, întotdeauna mi-a plăcut. Mă îndrept către o terasă știută, acolo nu e zgomot. E aproape, ajung imediat. Nimeni pe terasă, doar niște șmenari care își beau cafeaua. Nu am treabă cu ei, intru direct la bar și îmi iau o bere și o cafea. Băieții de aici mă salută frumos, sunt client vechi și din când în când le dau de băut. Rămân înăuntru, un băiat îmi aduce telecomanda să mă uit la ce vreau eu la televizor. Beau și privesc terasa pustie, e un sentiment plăcut de liniște la ora asta. Orașul abia se trezește, nu se întâmplă nimic. Mă uit la un documentar cu război, ca întotdeauna. Îmi place liniștea asta, e altfel. Sunt un om matinal, mereu am parte de așa ceva. Sunt micile bucurii ale vieții, iar printre ele liniștea unei cârciumi e la mare preț.

Terasa începe să se anime. E un loc cunoscut de toți bețivii din oraș, singura cârciumă accesibilă din centru. Îi aparține unui fost polițist și are un nume aproape mitic în mintea unora, Argentin. Băutura e ieftină și proastă, fauna e pe măsură. Către orele prânzului căldura e insuportabilă, dar mesele se umplu și băutura curge în valuri. Se bea bere la halbă și vin cu sifon, se stă la taclale, la table, e lumea frumoasă și fascinantă a oamenilor care beau de dimineață și nu muncesc niciodată. Toți cei care vin aici au surse de bani, niciodată bani cinstiți. Și toți, cu vagi excepții, sunt beți de dimineața până seara. Ciudat, scandaluri nu prea sunt și atunci când izbucnesc sunt stinse imediat de băieții din jur.

M-am mutat și eu afară. Stau la masă cu aproape aceiași oameni cu care stau în fiecare zi. David Jidanu, Piticu, Monșer, Alex. Oameni cu istorii, toți la un loc ar putea să dea subiecte pentru o duzină de romane. David e fost judoka, acum vreo 20 de ani era campion european. După multe peripeții a ajuns în Germania. Acolo a avut un meci cu un chinez într-un supermarket, ăla se băgase în fața lui la coadă. L-a pocnit, omul a căzut cu capul de casa de marcat și a murit la spital a doua zi. Pentru isprava asta David și-a luat pedeapsă și a făcut 5 ani și în România. Trăiește din ce apucă, tot felul de afaceri care de care mai dubioase. Are o amantă cu 10 ani mai în vârstă ca el și mai umblă cu o băbăciune de vreo 60 de ani cu care se iubește mult. Toți beau continuu. La viața lor se adaugă un câine boxer, pe nume Ursu. Piticu e finanțist, băiat deștept dar bețiv cum rar s-a întâlnit pe față de pământ. Are casă, soție, copil, dar 90 la sută din timp și-l petrece prin bombe și bodegi, afumat și povestind vrute și nevrute. Alex a fost muncitor toată viața, provine din Nord și locuiește pe la diverse femei. Nimeni nu știe exact din ce trăiește. Cu oamenii ăștia mă întâlnesc zilnic, într-un loc sau altul. Uneori stăm împreună zile întregi, varianta postmodernă a Crailor. Azi stăm aici, la umbră și la cincizeci de grade, pălăvrăgind în jurul câtorva sticle de vin cu sifon și gheață. E clar că nu vom face nimic altceva toată ziua, doar vom străbate încetișor un număr de bodegi. Facem cu rândul la bar, e o lege nescrisă între noi. Suntem cinstiți între noi în măsura în care se poate și întotdeauna ne ajutăm cu ce putem.

Azi subiectul de discuție a devenit, evident, nasul meu. Nu reușesc să îmi amintesc ce s-a întâmplat. David susține că pe la 2 și ceva eram beat la Sfinții Voievozi, pe o bancă. Cu el și cu Micky. Ce s-a întâmplat mai încolo nu mai știe, că a plecat. O să încercăm mai târziu să aflăm de la Micky, dacă își aduce aminte ceva.

Piticu propune să ne mutăm mai la răcoare, a devenit greu să stăm la Argentin. Facem socotelile și plecăm voioși spre Pepa, alt loc numai de noi știut prin centru. Traversăm pasajul pe sub Brătianu și ajungem la Sfântu Gheorghe. În spate, pe linia tramvaiului 5, e o bodegă veche și prăpădită numită La Pepa, după numele patroanei. Bodega a supraviețuit cumva de pe vremea lui Ceaușescu, când era loc de masă pentru angajații de la sediul Renel din apropiere. E cel mai murdar loc în care se poate bea în centru, pe jos are ciment și mozaic și la toaletă un om treaz nu ar putea intra. E un loc incredibil de ieftin, ca în Ferentari la colț. Patroana vinde cât e ziua de lungă vodcă, bere și vin prost de după o tejghea slinoasă. Aici fauna e și mai ciudată decât la Argentin, se adaugă cerșetorii și oamenii fără adăpost din zona Sfântu Gheorghe. Personajul cel mai cunoscut e Paulian, un fost arhitect care cerșește băutură cât e ziua de lungă. E amuzant și știe povești frumoase cu Bucureștiul, deci toată lumea îl cinstește. În anumite zile îl poți întâlni pe Moni, un bătrân murdar și gras care se pretinde avocat și bea continuu, atât de mult încât a devenit o legendă în centru. Așadar cu aceștia doi în formație stăm la masă la Pepa. Comandăm mici la grătar și lăzi de băutură, cheful se întinde. Moni ne povestește, bând lacom, cum a făcut el afaceri de milioane de euro cu americanii de la Inter, Paulian ne spune cum i s-a furat proiectul de la Casa Poporului. Sunt povești pe care le-am mai auzit de la ei, dar de fiecare dată poveștile astea capătă amănunte în plus și ne captivează. E teritoriul mitic al alcoolicilor din centru și știm toți că, până la urmă, oamenii ăștia trebuie să își mascheze și ei ratarea cu ceva.

La un moment dat David îmi face un semn discret și ieșim până la tramvai. Găsim un loc ferit, un gang; scoate două jointuri gata făcute, le aprindem, stăm rezemați de zid și fumăm.

– Ai ceva la tine?

– Nu am, mergem mai târziu și luăm, am pus bine.

Ne terminăm cuiele, mai facem unul cu câteva fire dintr-o folie, fumăm, ne întoarcem la bodegă ușor luați. Băieții știu ce facem noi, doar că ne-au rugat să fim discreți. Nu le place să vadă și îi înțelegem. Suntem prieteni și ar fi urât să ne supărăm, deci de fiecare dată ne retragem scurt și ne facem treaba. Dar focul stă aprins, de la un punct încolo eu și David ieșim des, ne întoarcem, devenim ușor incoerenți.

Așa ne ducem zilele de ani buni. Bem și tragem, facem bani din ce pică. Nimic mai frumos. Nu ne sperie nimic, în timp le-am văzut pe toate. Știm bine că într-o zi s-ar putea termina prost și cu toate astea continuăm. Tragem orice, mai puțin heroină. David a fost pe injectabilă și știe cum e, se ferește ca de foc. S-a lăsat de niște ani și a continuat cu treburi mai ușoare, dar nu mai trage în venă. A făcut sevrajul singur, în casă; stătea cu cuțitul la marginea patului și bea vodcă încontinuu. După două săptămâni a ieșit din casă vindecat. Știe că într-o zi se va apuca din nou dar încearcă să amâne cât poate acea zi. Știe la fel de bine că, așa cum zice el, în ziua aia va începe moartea lui. Are o voce gravă și povestește cu patos necazurile prin care a trecut, parcă recită. Cu cât e mai luat cu atât povestește mai frumos. Când e varză recită poezii, la infinit, presărându-le cu rime porcoase. Preferata lui e Mistrețul cu colți de argint. O știe pe de rost și a mai creat în timp vreo cinci variante porno pentru poezia asta.

La un moment dat, în mijlocul chefului, îmi sună telefonul. Răspund, e Mortu. Ne invită la el în curte la un grătar, mai cheamă el câțiva oameni. Îi spun că venim, ce să luăm? Nimic, zice el. Închid. O să luăm noi ceva pe drum…

Terminăm ce avem de terminat pe masă și chemăm un taxi. O mașină vopsită prost, cum zice Piticu. Îl lăsăm pe el în față, are 2 metri înălțime și nu încape pe bancheta din spate a unui Logan. Noi ne îngrămădim în spate cu berile în mână. Taximetristul gonește pe străduțele din spate de la Colțea, ne scoate în Carol și apoi trece la limită pe Elisabeta. Mă uit pe fereastră, îmi place la nebunie orașul ăsta. Trecem pe lângă Universitate, apoi ajungem la Cișmigiu, facem dreapta pe la Spitalul de Stomatologie. Alex povestește în proasta o istorie cu femei de noaptea trecută. Taximetrul oprește în rond la Pârvan și ne extragem cu greu din mașină. Intrăm în primul magazin și luăm o ladă de bere și niște sticle de vin la întâmplare, să nu mergem cu mâna goală.

În curte e balamuc, muzică și fum. E pe înserate, orașul arde. Probabil sunt patruzeci de grade la umbră. Mortu ne întâmpină beat ca de obicei. E un personaj hilar: înalt, famelic, cu ochii adânciți în orbite și cu o dantură perfectă. Poartă vreo zece lanțuri de argint și multe inele, e unul dintre cei mai bătrâni golani în viață. Cunoaște pe toată lumea și e mână largă. Sunt multe zvonuri, dar nimeni nu știe exact ce afaceri învârte. Are șofer și casă, niciodată nu pare să aibă necazuri. Trăiește cu o tipă pe care a luat-o de la un alt prieten care nu o trata bine. Se înțeleg din priviri și nimeni nu i-a văzut vreodată supărați sau certându-se. La cheful organizat ad-hoc mai sunt doar 2 oameni, Plopu și Dragoș, e în cerc restrâns de data asta. Plopu e un fel de bodyguard al casei, Dragoș e cumnatul lui Mortu și trăiește din ce poate pe lângă el. În general îi face comisioanele și din asta are traiul asigurat. Ni se dau scaune și pahare, David trece imediat la grătar că lui îi place să facă de mâncare. Stăm de vorbă, aiureli, singurul scop e să treacă vremea și să se facă mai răcoare. Suntem toți invitați în urbe, e sărbătoare și dă Mortu de băut cât cuprinde. Mă ia deoparte și mă duce în casă.

– Hai mă să îți arăt ceva.

În camera lui, pe o măsuță, stă un bust din marmură albă. Lucrat frumos, minunat. Îmi atrage atenția asupra semnăturii perfect executate la baza lucrării.

– L-am luat gaj la un împrumut. Dacă ăla cade, sunt bogat. Cât crezi că face?

– Nu știu, mă interesez.

Ieșim fără alte cuvinte. E de prisos. Băieții au scos tablele, două cutii frumos lucrate din lemn. Facem campionat pe 1 leu. Cine pierde face tablele în cutie la toată lumea. Suntem cu toții buni la table. Jucăm cu pasiune și înjurăturile se aud până în stradă. Ajung în finală, mă bate Plopu de îmi sar tablele din mână. David a ieșit pe patru, e „făcător”. Jucăm table în continuare și le stricăm intenționat pentru ca el să ne așeze pulurile. Moare de oftică, dar așa e când pierzi. Miza crește, glumim și jucăm pe doi lei linia și patru lei marțiul. Mergem la magazin să schimbăm bani, nimeni nu are hârtii din alea verzi. Se transformă în corvoadă, dacă pierzi trebuie să te duci la magazin să schimbi bani verzi că ăia de la tine nu se pun că, zice Mortu, de unde știm că nu sunt falși? Ne purtăm ca niște copii, apare un preș și îl punem în fața învinsului ca să pornească pe moale spre magazin, ca la mă-sa acasă și exact la fel ca pe dric. Lui David îi dăm câte un leu să așeze pulurile, așa se plătește munca cinstită la ratați – cu un leu. Ăla ne înjură continuu. Ne distrăm. Bem. Povestim câte în lună și în stele.

Mortu ne anunță că plecăm în oraș în vreo oră. Îi fac semn lui David, ne strecurăm afară și ajungem repede la mine. Caut în baie o sticluță și ce mai trebuie, în cinci minute suntem gata. Ne punem și provizii în rucsac. Ieșim înapoi în stradă. Soarele după-amiezii e ucigător, am senzația că merg pe aer. Anestezicul își face efectul încet, nu mai vorbim și mergem ca teleghidați. Ne așezăm cinci minute pe un gărduț de piatră; stăm, privim în gol, fiecare cu viziunea lui. Văd cum strada capătă un unghi ciudat, tramvaiul a început să zboare. Trece repede, încep să îmi revin.

– Auzi mă Davide, strada asta e la mare înălțime?

– Nu știu mă, și io mă întrebam același lucru.

– Hai să mergem, ne așteaptă oamenii ăia. Ne revenim noi încetișor.

Coborâm strada, privim casele de parcă le vedem prima dată în viață. Ocolim oamenii la mare distanță, prin mijlocul străzii. La poartă ne oprim, tragem adânc aer în piept, luăm o gură de bere, intrăm, totul pare bine acum. Tot efectul alcoolului a trecut brusc, simt că aș putea petrece trei zile. Băieții s-au pregătit și ne așteaptă, ne urcăm în mașini și pornim către oraș. Nu am nicio idee unde mergem.

În Piață am o revelație. Văd stația de tramvai și îmi aduc aminte. Am încercat să cobor din tramvai și am căzut cu fața de bordură. De acolo am ochiul negru și nasul spart. Bun, măcar acum știu ce și cum. Le spun și băieților ce plonjon am tras, toată lumea râde.

Intrăm la restaurant, totul e acum bine. Nu mai am obsesia nopții trecute, îmi amintesc tot. Comandăm mâncare și băutură, cheful ăsta se anunță unul lung. Nu cunosc stare mai bună decât asta.

Cartea poate fi comandată de pe Libris.ro aici  Fâșii de rușine, de Cristian Fulaș

Tags: Cristian Fulaș, proză, roman