Pisicile lui Balzac

În martie 1819, după ce își luă bacalaureatul în drept, Honoré închirie cu şaizeci de franci pe an o mansardă de pe rue Lesdeguieres nr.9 şi se mută de acasă. De la înălțimea magherniței sale sumar mobilate, un pat scund și îngust, o mescioară înaltă, două scaune desperecheate, un lavabou din bronz aurit cu motive baroce înfăţişînd nereide și tritoni înlănţuiţi, admira orașul lățit la picioarele sale. Nu exclama precum Lucien de Rubembré „într-o zi o te voi cuceri”, se mulțumea să-și plimbe privirile peste olanele roșii, cafenii și verzi-gri ca ardezia, scotocind cu ochi curioși ferestrele camerelor de închiriat, unde o midinetă își spăla subsuorile, ori vreo cochetă bătrînă își aranja buclele. Se plimba doar seara, în amurg, cînd lua aer hoinărind prin foburgul Saint-Antoine sau printre lespezile funerare, încărcate de o melancolie aspră, din Pére-Lachaisse. Evita marile bulevarde unde se fîţîiau femeiuşti înțepate, învăluite în valuri de parfumuri costisitoare, purtînd toalete luxoase, însoțite de cîte un dandy înmănușat și pomădat pînă la urechi. Aparițiile acestea îl intimidau pentru că, biet provincial de-abia scăpat de rigorile cazone ale colegiului Vendome, nu dispunea de o garderobă elegantă, în pas cu moda.

Ziua, în schimb, profita de faptul că Biblioteca Arsenalului se învecina cu strada pe care locuia şi citea mult. Ce altceva era să facă? Familia îi acordase doi ani şi suma de o mie cinci sute de franci ca să-şi confirme talentul. Citea de-a valma, mai ales filosofie, un amalgam straniu în care se amestecau Aristotel, Bayle, Diogene, sfîntul Bernard, Saint-Hilaire dar şi Rabelais, Cuvier şi filosofi indieni. Dacă la Tours şi Vendome îi studiase pe Descartes, Spinoza, Leibnitz, acum era în căutarea unei metafizici personale, buchisindu-l pe Malebranche, cu a sa „De la Recherche de la Vérité” o cărţoaie groasă şi destul de greu de digerat.

Doamna Balzac, „madam la Mére” cum îi spuneau copiii săi, care se mutase într-o casă închiriată din Marais se destăinuia vecinelor ei burgheze: „Nu știu cum se va descurca fiu-miu în viață, dar la douăzeci de ani nu inspiră încredere, eu nu i-aş da în grijă nicio pisică”. Surorile lui o contraziceau, „Honoré este un tînăr dotat şi fermecător, va face sigur carieră!” şi povesteau la rîndul lor prietenelor că fratele lor s-a stabilit în Paris şi e pe cale să devină un scriitor de succes, așa cum oamenii simpli povestesc despre fiicele lor rătăcite pe calea dezmățului: „ma petite va trés bien, elle est étabilli cocotte’”

Într-o seară de mai, în timp ce admira în cadrul pîlpîitor al unei lucarne profilul unei fete care-şi usca părul, lîngă intrarea mansardei se auzi un mieunat slab ca plînsul unui sugar înfometat. Deschise uşa şi găsi un pisoi hoinar, famelic, cu blana portocalie ca ţigla decolorată de soare. Îl adoptă imediat şi îl boteză Monsieur Sterne. Îl hrănea cu pîine uscată înmuiată în lapte, fiindcă, pretindea el, banii de-abia îi ajungeau pentru spălatul cămăşilor şi cumpărarea delicioaselor „rillettes” din carne de gîscă îndopată, preparate ca acasă-n Turenne. În schimb, după ce bietul animal se mai întremă, se distra aruncîndu-i ghemotoace de hîrtie pe care acesta le rostogolea cu lăbuţele în toată încăperea.

Termină, cu chiu cu vai, drama „ Cromwell”, o pastişă greoaie după Corneille, Racine şi Vergilius şi-o trimise, la insistenţele familiei, unui expert, Andrieux, profesor de literatură la Şcoala Politehnică. Acesta o citi conştiincios şi-i înapoie manuscrisul cu menţiunea „autorul ar trebui să se ocupe de orice cu excepţia literaturii!”

Honoré ridică din umeri „pur şi simplu tragediile nu sunt de resortul meu!” şi se apucă de un roman epistolar „ Sténie ou les ereurs philosophiques”. Îl abandonă plictisit sau poate îndemnat de sfatul surorii și confidentei sale, Laura, după ce scrise optzeci şi una de pagini şi intră într-o gaşcă de tineri literaţi, obişnuiţi ai teatrelor şi ai saloanelor demimondene, condusă de Le Poitevin, fiul unui actor ratat şi de Étienne Arago, fratele celebrului astronom. Celor doi le plăcu figura sa ciufulită, ochii negri scînteind de elan, volubilitatea plină de idei şi îi oferiră un loc în atelierul lor de fabricat romane, unde deveni repede unul din proletarii trupei. Într-adevăr, şmecherii le scoteau ca pe bandă rulantă, după reţete bine stabilite: juma de livră din Ann Radcliffe, cîteva drame de Paul de Kock, o uncie-două din Maturin sau Monk Lewis presărate deasupra și-apoi totul învelit conştiincios în umbra lui Byron era prezentat pe tarabă. Marfa se vindea bine, o cohortă de librari-editori se preumblau între Palais-Royal şi foburg Saint-Germain în căutare de autori la modă, iar publicul larg era ahtiat să citească imitațiile acelea romanești.

Monsieur Sterne se rotunji, pierzîndu-și aerul de pisică vagaboandă şi începu să fie tot mai interesat de foile manuscriselor pe care le frunzărea cu lăbuțele și le răspîndea prin toată încăperea, dar stăpînul său, dezgustat de mercenariatul ignobil al foiletoniştilor, „duzina de mici cretini” cum le spunea Le Poitevin, visa să se stabilească în Touraine, să scrie romane angelice şi să se căsătorească cu o văduvă înstărită. Reuşi să termine în şase săptămîni un roman „L’ Heritiere de Birague” pe care-l semnă Lord Rhoone, împreună cu Le Poitevin şi o pastişă în genul lui Walter Scott, împănată cu personaje rabelaisiene dar amintind şi de pana sprinţară a lui Beaumarchais „Jean-Louis ou la fille trouvé”, plătite cu suma de o mie două sute de franci. Succesul îl făcu să declare surorilor sale: „ E umilitor să public asemenea gunoaie dar pot acum să spun familiei: îmi cîştig existenţa!”

De altfel, ar fi făcut orice să scape de ameninţarea perpetuă care-i adumbrea viitorul, fiindcă bunul doctor Nacquart, un prieten al familiei se trudea să îi găsească un loc de practicant într-un birou notarial.

Totuşi în 1821, consiliul de familie hotărî că aventura pariziană durase suficient și era momentul să se întoarcă în sînul clanului. În mod neaşteptat, tînărul foiletonist nu se opuse. Îşi împachetă manuscrisele laolaltă cu cămăşile murdare, plăti ultima factură băcanului, îl lăsă pe monsieur Sterne în grija portăresei şi se înapoie acasă.

Schiţă un „Traité sur l’ imortalitté de l’ âmé” şi începu să facă o curte asiduă, unei vecine din Villeparisis, unde familia cumpărase o locuinţă burgheză confortabilă, Laura de Berny, căreia îi scria lungi epistole în stilul tînărului Werther:

„ Gîndiţi-vă doamnă, că departe de dumneavoastră există o fiinţă a cărui suflet, datorită unui admirabil privilegiu străbate distanţele , urmează prin aer un drum ideal şi aleargă beat de fericire să vă stea în preajmă fără încetare, căruia îi face plăcere să asiste la viaţa dumneavoastră, la sentimentele dumneavoastră, care ba vă compătimeşte, ba vă doreşte cu aceea căldură a sentimentelor şi aceea prospeţime a dragostei pe care n-o cunoaşte decît tinereţea”. [1]

Noua sa Eloiză, era mai tînără cu doar un an-doi decît madam La Mere. Silită să viețuiască lîngă un soț bolnăvicios, mult mai vîrstnic decît ea își păstra însă, în pofida vîrstei, talia zveltă şi prospeţimea tenului. Madam de Berny îi dărui o pisică numită Zara, albă, placidă şi răsfăţată ca o demimondenă, biblia ei, primită ca dar de botez de la Marie Antoinette şi o sticluţă cu esenţă din flori de portocal. Aerul matern cu care-l cocoloșea, retragerile pudice, oftaturile amare, pe scurt toate cochetăriile de fată bătrînă (deși era deja bunică) îl agasau. Voia amor carnal, nu o amiciție searbădă ori o iubire platonică. În cele din urmă, într-o seară, după ce el o amenință cu sinuciderea dacă nu-i cedează, ea capitulă pe o bancă în parcul care adumbrea vilișoara. Își dărui odată cu dragostea castă și devotamentul neștirbit pînă la moarte. Honoré însă, dorea mai mult.

Vara lui 1822 şi-o petrecu la Bayeux, la Laure Surville, sora sa, măritată cu un inginer de drumuri și poduri, într-o vilă normandă, cam părăginită dar plasată în apropierea portului, într-un cadru pitoresc. Huzuri o vreme, răsfăţat de cei doi, îngurgitînd brînzeturi fermentate și biscuiți crocanți stropiți cu unt topit, ținîndu-se de farse și jocuri copilărești, petrecîndu-şi după-amiezile în lungi plimblări pe chei și în penumbra vechilor clădiri gotice sau făcînd curte lăptăresei. Schiţă acolo planul unui nou roman, „ Le Vicaire des Ardennes”. Sau o fi fost vorba de „ Wann-Chlore”? Oricum, se întoarse din vacanţă întovărăşit de o normandă năzuroasă, de culoarea cafelei cu lapte, Cloé, pe numele-i de alint. Zara o primi cu indiferenţă pe provincială, dar seara, cînd vru să se încolăcească pe canapea la picioarele lui Honoré, găsi locul ocupat şi-şi scoase ghearele înfruntînd-o pe noua venită.

Naiv și amețit de tumultul parizian, se lansă într-o afacere dubioasă, punîndu-şi la bătaie toate economiile, ba chiar mai împrumută de la cunoscuţi şase mii de franci, pentru tipărirea prin dagherotipie a operelor lui Moliere şi La Fontaine, dar nu se alese decît cu datorii. În primăvara lui 1825, după ce renunţă să facă pe negrul, părăsind definitiv gașca foiletoniştilor începu să frecventeze saloanele, iar o prietenă din pension a Laurei Surville îl introduse în cel al ducesei d’ Abrantés, văduva mareșalului Junot, unul dintre participanții la epopeea napoleoniană. La patruzeci și unu de ani, pe care pretindea cu cochetărie că deabia-i împlinise, era încă o apariție ispititoare, cu ochii scînteind de veselie, tenul catifelat, buzele seducător conturate și părul întunecat ca al unei creole. După Restaurație, trebuise să își vîndă bijuteriile, mobilele scumpe, vinurile spaniole din pivniță și se instalase modest, într-un mic pavilion, lîngă Versailles. Plănuia, pentru a-și rotunji veniturile să-și scrie memoriile, iar Balzac se oferi să o ajute. El nu îi făcu o impresie prea bună ducesei.

„ Un tînăr prost îmbrăcat, cu cravata neglijent înnodată, tenul gălbui, părul ciufulit, ochi negri, scormonitori și o mutră de țăran sau de paracliser sărac.” scrise ea în jurnal.

Honoré, însă, fu impresionat. ”Îți dai seama, femeia asta l-a cunoscut pe Napoleon pe cînd era tînăr, a asistat la cele mai mărunte evenimente ale vieții sale, apoi a fost martoră la înălțarea lui pe cînd umbra-i cuceritoare acoperea lumea și-n final la dramatica prăbușire!”

Își înteți vizitele pe rue de Montreuil, o vizita la cele mai nepotrivite ore, plictisind-o cu ardoarea unui adolescent îndrăgostit. Ea îi respingea avansurile rîzînd:

„ Nu sunt o sclavă a dragostei, domnule, prefer prieteniile trainice care rezistă tentațiilor carnale peste ani!”

Încîntătoare minciună pentru o femeie celebră pentru aventurile ei, căreia îi trecuseră prin pat atît tinerii ofițeri ai lui Bonaparte, cît și prințul Borghese sau cancelarul Meternich. El o amuza totuși, mai ales cînd i-l prezentă pe Murat, un cotoi negru, cu favoriți stufoși și mustăți trufașe de cavalerist, plin de cicatricile dobîndite în duelurile cu rivalii pe acoperișuri.

În august, dacă e să dăm crezare scrisorilor, au devenit amanți:

„ Îți iert îngerul meu iubit, toate bombănelile din scrisorile tale și sper că în curînd mă va vrăji acea privire dragă, ba chiar acel chip celest. Nu voi sosi din Turenne înainte de 4 octombrie, cînd îmi voi lua zborul spre Laurecon a mea, Laurecon adorata, pe care o iubesc nespus și care-mi împărtășește dragostea cu aceeași drăgălașă ardoare”.[2]

Era o cucerire care ar măguli vanitatea oricărui tînăr bărbat. Să te culci cu nimeni alta decît cu ducesa d’Abrantés și, pe deasupra, să o tutuiești, frumoasă cucerire pentru un condeier, o victorie ce-i deschidea drum spre regatul femeilor frumoase la patruzeci de ani. Aceasta nu îl împiedică să facă o călătorie în Bretagne, unde se documentă temeinic, și repurteze o victorie adevărată și pe rafturile librăriilor. Gata cu lord Rhoone, Victor Morillon și alte pseudonime caraghioase, ”Les Chouanes”, fu primul roman care se vîndu sub semnătura Honoré Balzac.

În vara lui 1829 termină ”Physilogie du Mariage” și se stabili într-un apartament confortabil din apropierea foburgului Saint Germain, pe rue Cassini. Un salon decorat cu fotolii empire, o pendulă cu soclul din marmură ecru, canapele cu perne din brocart, litografii de epocă și un birou tapetat cu percal bleu, mătăsos, cu un secretaire din mahon la care scria.

Succesul îl întîmpina cu surîsul febril al unei dame la treizeci de ani. Femeile erau seduse de surprinzătoarea capacitate a acestui straniu celibatar de a le înțelege. Căsnicile din interese, chinurile mariajelor eșuate, dreptul la liber amor, tot amalgamul de patimi era catalogat, descris și expus cu detașarea unui chirurg. Honoré, mica deșcă a foiletoniștilor, asimilase rodnic doctrina lui Saint Hillaire și își îmbogățise personajele cu toate confesiunile prietenelor care-l înconjurau, cu toată fauna umană a Restaurației pe care, martor discret dar atent o urmărea cu un ochi de artist și de amant. Doamnele marilor saloane, dar și burghezele își smulgeau din mîini această carte care expunea cu nerușinare tot ceea ce gîndeau ele în adîncul ființei lor dar nu îndrăzneau să mărturisească nici preotului. Ca un cotoi gras și răsfățat al unui episcop tourennez el le-asculta secretele, picotind aparent placid în vreun budoir a la mode, în timp ce mintea-i înregistra cu febrilitate toate amănuntele picante sau dezolante ce le auzea. Unele amice, cum era Zulma Caraud îi reproșa tonul prea îndrăzneț al ”Fiziologiei”:

„ V-am citit cartea și trebuie să mărturisesc că sunt indignată. Nu vă acuz, dragă prietene de vulgaritate, departe de mine gîndul de a vă reproșa așa ceva, dar unele lucruri ar fi bine să rămînă tainice. Gîndurile și simțămintele unei femei, meandrele pe care le parcurge existența ei nu sunt întotdeauna de înfățișat în public. O femeie, domnule, nu își vinde inima o dăruiește. Sunt convinsă că micile dumitale indiscreții nu se vor transforma pentru mine într-o mare decepție.”

Balzac îi răspunse cu aerul unui detașat vizionar:

„ Senzația de repulsie, doamnă, pe care ați încercat-o la citirea primelor pagini ale cărții pe care v-am adus-o vă onorează prea mult și e prea delicată pentru ca cinev, fie chiar și autorul, să se simtă ofensat. Ea dovedește că că nu aparțineți unei lumi prefăcute și perfide, că nu cunoașteți o societate care întinează totul. Este, poate, spre norocul autorului că n-ați rezistat acestei prime senzații pe care o resimte o făptură nevinovată la aflarea veștii unei crime, la zugrăvirea unei nefericiri, la citirea lui Juvenal, Rabelais, Perse sau Boileau, întrucît sunt convins că mai tîrziu v-ați fi împăcat cu el, citind cîteva lecții aspre, cîteva pledoarii viguroase în favoarea virtuții și a femeii, dar cum aș putea eu, modest observator al realității, să vă reproșez o repulsie care vă onorează?” [3]

Sărmana madam de Berny, surghiunită în provincie, continuă să-i trimită epistole doldora de o nostalgie patetică și un romantism contaminat de numeroase scrupule bigote:

„ O, tu, tu, cerescul meu iubit! Să rămîn în extaz, pierdută printre amintirile mele, e tot ce pot face. Să-ți mărturisesc cît sunt de fericită? Ar trebui să te cunoști și asta e cu neputință, e cu neputință mai ales că știi ce însemni pentru mine… O, ce aș mai putea face? Aș fi dorit, legînîndu-mă într-un vis nebunesc să fiu iubită asemenea iubirii purtate cerului…chiar de mi-ar fi fost îndeplinită această dorință, tot aș socoti că n-am obținut nimic comparînd acelor beneficii cu ceea ce îți datoresc ție. Unde să-mi găsesc puterea, voința de a răsplăti atîta dragoste? Singură, te aștept în fiecare seară. Pe tine adoratul inimii mele, în speranța că mă voi putea dărui din nou.Ție, care ești mîntuirea, cinstea, dragostea mea!” [4]

El îi răspunse, știind că aflase de aventura cu cealaltă Laură, tolănit pe canapeluța ducesei d’Abrantés, la picioarele căreia Murat sfîșia cu ghearele un pantofior de interior căptușit cu blană de jder:

„Cum poți să-mi ceri scumpă Laura să o rup dintr-o dată? Cum să-i rămîn îndatorat cuiva care pare să-mi ofere totul? Cine să mă înțeleagă mai bine decît tine, draga mea prietenă?”

Adaugă un rînd în care îi povestea că Zara era suferindă, contactase o maladie la modă, care făcea furori printre cochetele epocii, nemiloasa colită „renală” și picură doi-trei stropi de apă sărată lîngă semnătură. Adevărul era că mica ducesă îl exploata cu un machiavelism încîntător și nerușinat, fiindcă el îi rescria, între două studii despre moravurile epocii, memoriile.

Pe lîngă faptul că devenise un scriitor la modă, Honoré, mereu în căutarea de fonduri, își angajase pana, ca un veritabil condotier, spada, celor mai citite gazete ale epocii: Le Temps, La Revue de Paris, Le Figaro, La Qutidienne și la Revue des Deux Mondes. Colabora la toate, pentru sume consistente, iar între timp, ca să-și rotunjească venitul găsi de cuvință să se apuce de un roman fantastic, în genul povestirilor lui Hofmann. De fapt, era vorba de eterna temă între a voi și a putea, o nimica toată în materie de literatură, dar în care se încearcă să se transpună cîteva situații trăite de oamenii de geniu. Ideea o scrise rapid, cu scrisul său lăbărțat, greu de descifrat, manuscrisele sale dădeau mereu multe bătăi de cap corectorilor și tipografilor, într-unul din carnetul său de teme.

„ Poveste Orientală. Plăsmuirea unei bucăți de piele care reprezintă viața. Un talisman pe o piele de șagren care îi conferă posesorului puterea de a-și vedea îndeplinite toate dorințele, pe cu inscripția (în sanscrită) un averstisment pe cît de bizar, pe atît de primejdios pentru posesor:

 

 

                      Dacă mă posezi pe mine vei poseda totul dar

                           viața ta îmi va aparține Dumnezeu a voit

                               astfel dorește și dorințele îți vor fi

                                   împlinite dar măsoară-ți poftele

                                       toate după viața ta ea e aici la

                                         fiecare dorință voi descrește

                                            ca și zilele tale mă

                                                dorești ia-mă

                                                   Dumnezeu te

                                                     va asculta

                                                           Fie!

Între scrisul romanelor și munca la gazete, își găsea timp să frecventeze, împreună cu filfizonul Eugene Sue salonul metresei acestuia, curtezana Olympe Pélissier unde îl întîlnea pe ducele de Fitz-James, pe Horace Vernet, pe Rossini sau pe leoninul Latour-Mezeray. Ce vreți, omul nostru avea nevoie de modele! Îl puteai găsi de asemenea, la „ Café Turc”, la „Tortoni” sau în „Café de Paris” unde pe lîngă nenumărate cești de arabica sau moca aromate, i se oferea și o societate spirituală în mijlocul căreia strălucea.

Delacroix, care îl întîlnește în acea perioadă, îl descrie cu exactitatea unui potretist în tușe deloc măgulitoare:

„ Un tînăr prematur pîntecos, cu răsuflarea tăiată, într-o vestă albă, cu înfățișare de herborist (?), haine de măcelar, păr ciufulit, pomădat și țepos, ochi vioi, obraz gras, flasc, răsuflarea întretăiată, de pe-acum știrb.”

Cititoarele fiziologiilor căsătoriei și amorului erau dezamăgite: „ cum, acesta e Balzacul nostru?” dar era suficient să le învăluie rapid cu privirea scînteietoare și să înceapă o poveste misterioasă că deîndată, subjugate, se opreau toate să-l asculte.

În ianuarie 1831 vîndu „La Peau de Chagrin” lui Gasselet și Canel pentru suma de 1135 de franci. „Scenes de la Vie privée” îi aduseră în buzunar încă 5250 de franci, iar pentru colaborările la gazete primi încă 4166 de franci. Un venit frumușel pentru pofticiosul care nu-și permitea în urmă cu zece ani să halească mezeluri și delicatese sau să întrețină barem o pisică. Haremul felin i se îmbogăți, acum, cu o frumusețe tigrată, botezată, cum altfel decît Raphaelle.

Apartamentul din rue Cassini nu-l mai încăpea așa că se puse și cumpără între pavilionul. Îl mobilă luxos și-și cumpără trei halate monahale din brocart alb, cu cordoanele împodobite cu ciucuri de aur, ținuta sa de lucru. Achiziționă un cal, o cabrioletă, un valtrap din stofă violetă brodat cu monograma en couronne sa și angajă un groom, ca să se poată înfățișa cu acest echipaj, ca un veritabil dandy, în lojele de la Operă sau în Théatre des Italiens. Cînd liota de creditori, croitorii, ebeniștii, anticarii sau legătorii de cărți îl asaltau își plătea într-un mod original datoriile. Lui Chanel, editorul său îi cere drept plată pentru o nuvelă o duzină de mănuși din piele de culoarea paiului și patru veste albe din cașmir. Un trai demn de marchizul de Carabas, iar în bîrlogul de sibarit își făcu apariția nouă locatară, printre celelalte patru, o felină suplă cu talie aristocratică, blana portocalie și maniere de curtezană, botezată cum altfel decît Fedora. Cînd prietenul său, Philaréte Chasle îi reproșă risipa, privindu-l cum își hrănea pisicile cu prăjituri, ficat în aspic sau rilletes de Touraine, ripostă:

„ Șahul Persiei avea o duzină de rîndași, valeți și bucătari care să se ocupe de pisicile sale!”

Își șterse mustața și mîinile cu o batistă din mătase și îi arătă pe peretele salonului unde era atîrnată o sabie cu teaca din catifea roșie, sub care lipise o hîrtiuță : ” el cu sabia, eu cu pana”.

„ Anticarul m-a asigurat că i-a aparținut lui Bonaparte!”

După îndepărtarea de ducesa d’Abrantés, care numai de fidelitate nu putea fi suspectată, o altă aristocrată apăru la orizont: Clémence-Henriette de Maillé marchiză de Castries, o frumusețe clasică de treizeci și cinci de ani, cu tenul proaspăt, părul roșu, cîrlionțat înconjurînd o frunte albă, înaltă și o talie de invidiat, pe scurt o apariție seducătoare dar regalistă pînă în adîncul inimii. Ea îl reținea în budoarul său pînă tîrziu în noapte. De sfîntul Honoré, îi trimise un buchet de flori și un ac de cravată gravat cu rubine și topaze. Mîzgăli repede un răspuns pe o hîrtie cu monogramă:

„ Doamnă, atenția cu care mă înconjurați nu e demnă de numele meu, iar ceasurile în care mă copleșiți cu o tandră prietenie vor rămîne pe veci mărturia devotamentului ce vi-l port.”

Iscăli, la fel ca-n ultimele volume, Honoré de Balzac. Oricum, particula lui de noblețe valora mult mai mult decît autenticul blazon a marchizei. Cîștiga mulți bani, dar îi risipea la fel de repede cumpărînd, de-a valma, mobilă din lemn exotic, tablouri de o autenticitate îndoielnică, litografii cu teme orientale, carpete de Buhara și Ispahan, draperii de brocart, statuete de fildeș, sfeșnice din bronz antic și multe alte flecuștețe iar nota de plată a croitorilor atingea sume care le-ar fi făcut pe madam La Mere sau pe o gospodină econoamă, precum Laura de Surville, să se îngrozească. Numai pentru vestele sale din cașmir alb și faimoasele mănuși galbene glasate, confecționate din piele de cordoba, datora cinci sute ludovici de aur.

Cu asemenea viață costisitoare nu e de mirare că, anul următor, se apucă de trei cărți deodată: „La Femme de trente ans”, „Le Curé de Tours” și „Louis Lambert” . Se apuca de scris după supeu și lucra pînă spre dimineață, dormind apoi pînă mult după prînz. Dacă în timp ce scria „La Peau de Chagrin”, bea cinci-șase cafele pe zi, acum ajunse să-și prepare o duzină, după o rețetă proprie: jumătate de livră de boabe prăjite, sfărîmate grosier, infuzate douăzeci și patru de ore și apoi fierte îndelung într-un litru de apă, iar fiertura neîndulcită și parfumată cu ambră era băută pe stomacul gol avînd efectul unui bici de foc asupra nervilor lui surexcitați de nesomn. În apartamentul închiriat în Rue des Batailles cele cinci mîțe trăiau într-o dezordine luxuriantă. Asemenea stăpînului lor dormeau ziua și erau active noaptea sfîșiind pernele de velur, deșirînd perdelele de moar brodat, fugărindu-se prin încăperile strîmte, ticsite de manuscrise, printre fastuoase carpete persiene și delicate mobile create de ebeniști celebri. O măsuță semnată de Boulle cu intarsii din lemn de trandafir și palisandru îl costă cît salariul unui ajutor de notar pe un an întreg, dar ce vreți, anticarul care i-o vînduse pretindea că-i aparținuse Mariei Antoinette. Totuși, Honoré, de-acum răsfățat al muzelor, adulat de publicul său feminin, gustînd din plin foloasele gloriei și trudind mai abitir decît atunci cînd făcea pe „negrul” pentru foiletoanele lui Le Pointevin, tînjea după o iubire totală. La începutul anului 1832 primise o misterioasă scrisoare anonimă care-l aruncase în confuzie. Imensa corespondență feminină pe care o răsfoia plictisit nu-i mai ațîța curiozitatea dar această cititoare indignată care-i reproșa că-și risipește talentul descriind orgiile curtezanelor și viața pervertită a mondenelor și semna ,,Străina” îi trezi interesul. Îi confirmă primirea misivei și, după o lună, ea îi scrise din nou, cu emoția unei mistice care și-a încarcerat sufletul într-o căsătorie aranjate:

,, Sufletul dumneavoastră are o vîrstă seculară, domnule, concepția sa filosofică pare să se fi format printr-o cercetare îndelungată și desăvîrșită de-a lungul timpului dar din cîte am aflat sunteți încă tînăr. Aș dori să vă cunosc și cred că nu-mi este de trebuință: un instinct al sufletului mă face să vă ghicesc făptura, mi-o închipui în felul meu, și aș spune:Iată-l, de v-aș vedea. După înfățișarea dumneavoastră nu s-ar zice că aveți o imaginație înflăcărată, abia vă însuflețiți, cînd se trezește în dumneavoastră focul sacru al geniului, se poate vedea ceea ce sunteți cu-adevărat și sunteți ceea ce presimt: un om cu totul deosebit în ceea ce privește cunoașterea sufletului omenesc. Citindu-vă lucrările, mi-am simțit inima tresărind: ați înălțat femeia la cuvenita-i demnitate, la ea dragostea e o virtute celestă, o emanație divină și admir în dumneavoastră acea nespusă sensibilitate a sufletului care v-a făcut să o înțelegeți!”

Urmă un șir reciproc de misive cu anunțuri cifrate demne de romanele lui Eugene Sue, în La Quitidienne, singura gazetă necontrolată de cenzura țaristă care-l aruncă într-un vis încîntător și absurd. În cele din urmă, străina renunță la anonimat și-și dezvălui identitatea: era contesa Eveline Hanska născută Rzewuska, căsătorită de tînără cu un mareșal al nobilimii din Volhinia, mai vîrstnic decît ea cu douăzeci și doi de ani. Această nouă cucerire îl scoase din amorțeala simțurilor și-l aruncă într-un basm medieval. Ce altă aspirație mai plină de exotism și pătrunsă de idealurile paladinului izbăvitor decît salvarea unei castelane încarcerate de conveniențele epocii, nefericită, visătoare, romanțioasă și dispusă la o comuniune deplină a sufletelor, dincolo de carnal! Vroia să știe totul despre ea și-și oferea, intempestiv, serviciile de paj, confident, tutore în administarea moșiilor volhinice(el, care era prins într-o nesfîrșită luptă a contractelor nerespectate și se lăsa constant jecmănit de editori) și de ce nu, după decesul bătrînului Hanski, de soț. Dincolo de aceste preocupări de bărbat înamorat el îi solicita atenția pentru tot ceea ce ieșea de sub pana-i tot mai fecundă.

,, Vă temeți cumva de zeflemele și răutăți? Din partea cui? A unui biet copil, victimă a vremurilor pervertite în care trăiesc? Mi-ați cerut socoteală, neîncrezătoare pentru cele două feluri de scris, dar am tot atîtea feluri de a scrie câte zile sunt într-un an, fără a fi, totuși cît de cît inconstant. Mobilitatea aceasta se datorește unei imaginații care poate închipui totul, rămînînd în același timp feciorelnică.”[5]

Doamna Hanska se prinse repede în acest joc, îi solicita informații amănunțite pe care le compara cu cele aflate din relatarea călătorilor care soseau din Franța. Află că abuza de cafea și-și petrecea serile în compania unor tineri dezmățați, iar eșecurile sale sentimentale îi stîrneau compasiunea și, totuși, rămînea o sentimentală castă, rece și o neașteptat de aspră judecătoare a exceselor sale. Se apăra invocînd munca istovitoare care-i secătuia mintea, mințind cu candoarea unui adolescent infidel. Între ,,Duchesse de Langeais”, ,,La Phisiologie de Mariage” și „Le Pere Goriot” își făcea timp să îi scrie:

,, Te implor, începe să-mi povestești, cu stilul acela atît de pisicesc, de nostim, cum îți petreci viața, oră de oră, fă așa ca să mă simt de față la toate, descriem încăperile în care locuiești, pînă și culoarea mobilelor….caută să faci astfel încît, atunci cînd gîndu-mi se va îndrepta spre dumnneata, să te întîlnească, să văd acel război de țesut tapiserii, cu acului floarea neîncepută, să te urmez în toate ceasurile dumitale, oriunde respiri și pășești. De-ai știi cît de des dorește gîndul obosit o tihnă oarecum activă, cît de binefăcătoare îmi este această tihnă blîndă atunci cînd atribui minții capacitatea de a străbate spațiile ca să te-ntîlnească. Sunt singurele mele plăceri în mijlocul acestor strădanii continue!” [6]

După ce Hanski muri în 1843, speranțele sale prinseră contur. Scurtele clipe în care se văzuseră și stătuseră de vorbă ca niște platonici amanți îi pîrjoleau imaginația. În sfîrșit, pecetea posesiunii depline părea să se materializeze. Indispus și măcinat de un edem pulmonar și o hidropozie galopantă, nu visa decît la clipa sublimă cînd toate speranțele se vor materializa, visa la ziua cînd ea va păși la brațul său, tainică și promisă mireasă într-o micuță și pitorească capelă carmelită decorată cu crini sălbatici și ramuri înflorite de tei și i se va dărui. Îi scrise din nou, cu înflăcărarea unui tînăr îndrăgostit:

,, Mă cuprinde un nepotolit nesaț de a mă afla lîngă pisicuța mea, cînd nu trăiesc decît spre a-mi zări mîțișoara, cînd auzul glasului tău, faptul de a fi dojenit de tine, cînd așteptarea foșnetului rochiei tale reprezintă o dorință care mă roade…”

Eveline îl povățuia să fie precaut și să păstreze discreția, departe de vîltoarea tumultului parizian, iar de ziua sa îi trimise un cadou neașteptat: o minunată pisicuță de stirpe siberiană cu blana și ochii de culoarea oțelului. O boteză Eva, nu fiindcă n-ar fi avut altul la îndemînă dar dorul de madam Hanska i se aprindea de fiecare dată cînd i se freca de picioare. Celelalte mîțe o primiră cu ostilitate dar trebuiră să se recunoască învinse deîndată ce făcură cunoștință cu ghearele ei ascuțite ca niște brice. Avea o ciudată preferință pentru carnea crudă și nu se sfia să-și vîre boticul în ibricele din aramă care serveau la fierberea faimoase ,,infuzii turcești” ca să lingă zațul. Oricum locul ei în harem, ca primă odaliscă rămase statornicit pentru încă un deceniu. A fost singura care i-a supraviețuit și care, ascunsă sub un recamier tapisată cu damasc roșu, departe de vînzoleala slugilor, a felcerilor și a preotului chemat pentru împărtășanie, martoră placidă și nepăsătoare a agoniei sale. Cine poate știi, chiar a prins cu auzul ei ascuțit murmurul muribundului: ,, Numai Bianchon m-ar putea salva!” În delirul dinaintea comei, Honoré părea să-și trăiască ultimele ore în lumea Comediei umane.

 

[1] Balzac, Correspondence, vol. I (de fapt, doar ciornele, pe care le păstra conștiincios, fiindcă originalele au fost arse după moartea doamnei de Berny)

[2]. Ibidem

[3]. Ibidem, vol.II

[4]. Ibidem

[5] Balzac, Lettres á l Etrangeré vol.I

[6] Ibidem