Şi  Patapievici a ridicat acul la înălţimea ochilor şi m-a întrebat studiindu-l cu obidă “Ştii ce-i?”  şi eu m-am holbat la ac şi la cutele de pe fruntea lui Patapievici şi am zis “Un ac pe care tu vrei să mi-l înfigi în inimă” şi el a dat din cap “Dacă nu voi avea de ales” şi a continuat de după ac şi de la înălţimea lui “Cu ce crezi că seamănă?” şi eu am vrut să spun că seamănă cu un os de peşte sau cu turnul catedralei dar adevărul era că acul lui Patapievici semăna cel mai bine cu un alt ac aşa că am spus “Seamănă, seamănă…” şi Patapievici a zis “Eram sigur că nu ştii” şi a înghiţit acul (pe vremea aceea locuiam amândoi într-o colibă de sub un pod şi ne hrăneam cu ce venea pe râu în jos şi asta în zilele bune) şi s-a aşezat la confidenţe “Vezi tu. Vârful e partea acului care contează. Singurul lui loc puternic şi invulnerabil. Pe părţi, acul e neputincios şi nevolnic. Aritmetică elementară. Ai putea teoretic construi un ac ascuţit peste tot dar atunci se va frânge mult mai uşor decât dacă ar fi ascuţit doar într-o parte. Prin urmare, vârf puternic înseamnă părţi şi capete vulnerabile. Cu ofensiva e la fel. Cu cât vom fi mai puternici în prima linie, cu atât vom fi mai slabi pe flancuri şi cine se va apară în faţa noastră va încerca să profite” şi eu am început să mă prefac că cuget “Şi cine ne va apara acolo unde suntem noi vulnerabili?” şi Patapievici a privit în pământ acolo unde îşi îngroapă ideile proaste vremelnicele rădăcini şi a zis “Aliaţii” şi “Pe care va trebui să-i găseşti. Să-i cauţi întâi. Cu aliaţi puternici vom pune presiune pe inamic, cu aliaţi slabi opusul. Aliaţi puternici însemnă război, aliaţi slabi păruială de cartier” şi eu am zis “Te referi la femei?” şi el a zis “Va trebui să fie femeie. Dumnezeu e aliatul de serviciu dar e insuficient, ştii şi tu” şi eu mi-ai pus mâinile în cap şi am repetat “Femei” ca şi cum aş fi repetat “Evrei” şi “Astea (ăştia) mai lipseau din viaţa mea” şi am fugit de sub pod pe sub ciorchinele de cafea al nopţii, arătam de parcă ieşisem din groapa de gunoi, nebun în zona vecină capului şi hurducăind pe perna lui adâncă pe singurul nebun veritabil din viaţa mea, domnul Patapievici.

Şi când am obosit, m-am aşezat pe malul apei şi am cugetat de-adevăratelea pentru că venise vremea. Patapievici îmi pretindea acum alt Patapievici în viaţa mea, unul de sex feminin şi pricina nu erau scopurile nobile sau finele sentimente fine ci calculul aritmetic. Trebuia să înţeleg, Patapievici are nevoie de toţi oamenii în prima linie şi trebuie să-i ia de undeva iar locul de unde-i lua nu trebuie să rămână gol, pentru asta e nevoit să înhame la jug pe cineva din carne şi oase iar acul ruginit al ceasornicului s-a poticnit pe fruntea femeilor. M-am îngrozit. O femeie e cea mai redutabilă armă pe care o poate ţine în mâini un bărbat împotriva a tot ce are suflare şi ce nu, împotriva a tot ce a trimis Dumnezeu pe pământ şi în adâncurile şi văzduhurile ce scaldă pământurile sau numai le ocolesc. În mâinile unui nebun, arma asta ar fi fost infinit mai otrăvitoare şi ea urmă să fie îndreptată împotriva mea. M-am îngrozit a doua oară, pentru că pericolul era evident chiar şi pentru un neghiob de felul meu. Cu doi nebuni din aceeaşi spiţă, viaţa mea ar fi devenit rapid un calvar şi n-ar fi încetat să fie aşa nici măcar în îngheţatul mormânt, trebuia să împiedic asta şi nu trebuia să-mi tremure mâna. Planurile lui Patapievici (din câte îmi dădeam seama pe vremea aceea) de-a inunda pe dinăuntru realitatea pentru a introduce în cusăturile ei un fir de aţă otrăvit care să-i permită să simtă pe degete ce ţin ele unit, erau doar visele unui om ridicol atâta timp cât erau împărtăşite doar de el şi mie îmi stârneau repulsia. Cu cineva de aceeaşi natură alături, lucrurile s-ar fi schimbat la rădăcină, planurile astea ar fi forţat intrarea pe poarta timpului sau ar fi supus realitatea unei distorsiuni înspăimântătoare. Trebuia să-l blochez pe Patapievici blocându-i aliatul, era la îndemână pentru că erau şanse infime să dau de el vreodată şi să-l determin în final pe marele nebun să se evapore de la mine din cap şi să nu mai păşească înapoi.

Lucrurile au mers bine cam un an şi ceva, ceea ce cauta Patapievici părea că nu există, adevărul era că nu exista, în plus fără ca el să-şi dea seama, m-am înglodat pe tot felul de piste care nu duceam nicăieri dar am reuşit cu multă trudă să-l conving de contrariul. Domnişoarele cu care îmi pierdeam vremea (şi ele cu mine) erau orice numai visul dement al lui Patapievici nu. Chiar dacă erau atât de lipsite de consistenţă încât vedeai lucrurile din spatele lor dacă le priveai atent (eu eram exact la fel), am reuşit să-l fac pe Patapievici să creadă  (şi el cu ochii lui mari de copil m-a crezut) că una din ele se va alia în viitor cu el în cruciada lui împotriva sănătăţii mentale doar că mai e nevoie de puţin timp. Şi chiar dacă s-ar fi aliat, Patapievici n-ar fi fost încântat pentru că nu erau capabile pe vremea aceea să ducă nici măcar furculiţa la gură fără ajutor iar de molfăit ce era pe furculiţă nici nu mai putea fi vorba. În talmeş-balmeşul şi păienjenişul acelor zile se întrezăream deja viaţa ce avea să vină, una lipsită de Patapievici, doldora de timp, cu probleme şi rezolvări rezonabile şi mai că-mi venea să sărbătoresc şi numai o anumită jenă faţă de el mă împiedica. În timpul ăsta, în coliba de sub pod, el continua să traseze asiduu planurile lui hărăzite de sorţi şi prin mâna mea să nu se întrupeze vreodată şi un anume fel de milă urcă pe dinăuntrul meu oridecâteori îl priveam fără ca el să observe, sigilat definitiv în visul sau ce se îndepărta tot mai iremediabil de ţărmul realităţii.

Cum spuneam, totul a mers bine până într-o seară când timpul s-a decis să sară peste rând şi să păşească peste balustradă. Sorina avea fix şase ani în ziua aceea şi ar fi rămas pentru totdeauna la vârsta asta dacă eu aş fi nimerit întrerupătorul prin bezna înserării pe cealaltă parte a Pământului. Dar eu nu l-am nimerit şi lucrurile au început (cum se spune despre Napoleon când s-a pornit spre Rusia), să se grăbească sau despre lichidele ce stau închise prea mult în eprubetă, să se precipite. Stăteam la o masă cu craniul unui cunoscut în mâna din care mă delectam cu un vin otrăvit (nu mai ştiu dacă era vin ştiu doar că era otrăvit pentru că mă simţeam foarte rău) când cineva, ceva (n-o să aflu vreodată) s-a ridicat din pardoseală, direct lângă mine, a privit de sus în jos şi mi-a spus “Vrei să fii prietenul meu?” şi eu m-am uitat îngrozit la fiinţa asta (cam la fel s-a uitat Sorina la mine când am invitat-o prima oară la cafea), avea în ochi toate tarele lui Patapievici şi am reuşit să bălămăjesc înapoi “Te costă”,  şi “150 de euro”, şi “pe lună”  şi ea a spus “300 e bine?” şi eu plin de nervi şi calmat brusc, fără temei, am dat din cap “Bun atunci. Treci mâine (i-am dat o adresă ce nu exista, evident c-a găsit-o pentru că nu te aperi cu aşa ceva) să stabilim detaliile.

Nu am dormit noaptea aceea pentru că nu mai era vremea pentru somn şi nici pentru privitul în tavan. Necunoscuta în formă de Patapievici pe dinăuntru (o să-i spunem A. din comoditate şi resentiment) îmi sufla în ceafă, trebuia să mă descotoresc de ea astfel încât locul în care apăruse să rămână curat. Nu era uşor, îmi dădeam seama, prin urmare am început dintr-un colţ şi am luat la rând domnişoarele cu care împărţeam (sau credeam că împart) un rudiment de intimitate în speranţa să obţin din palma lor fină ceva de aruncat în faţa lui A. şi care s-o îngheţe în nămol. Din nefericire, lucrurile au început să bată pasul pe loc repede. Încercările mele de a înnoda feţe diferite pe aceelaşi fir de monedă au primit cam acelaşi soi de refuz (“Nu putem fi împreună pentru că o să mă părăseşti” sau pentru că nu mă iubeşti sau pentru că n-ai venit la munte sau pentru că n-ai vrut să te plimbi cu mine în parc) pe care contraargumentele mele (“Iubirea vine cu timpul” sau “Iubirea nu există”, ultimul mai mult simbol al exasperării decât simptom de certitudine sau “De-abia ne ţinem pe picioare în mijlocul oraşului cum ai vrea s-o facem în adâncul muntelui? sau “Parcul e pus departe şi într-o rână”) nu reuşeau să-l mute nici măcar un centimetru. Nu le iubeam fără doar şi poate dar nici ele nu osteneau prea adânc în munca asta apăsătoare. Cele mai multe îmi spuseseră că mă iubesc după o săptămâna (mă părăsiseră după două) în timp ce eu le ascultam îngrozit pentru că folosirea fără temei a conceptelor de genul acesta nu anunţă nimic bun. Şi într-adevăr nu anunţă că cel care le rosteşte simte ceva la adresa celuilalt pe care de bine de rău vrea să i-l aducă la cunoştiinţă cum ar crede orice fiinţă umană normală şi maimuţele ci mai degrabă cel ce le rosteşte îşi anunţă sieşi disponibilitatea pentru sentimentele înalte şi nevoia (acută) de a simţi pe piele din înalt pana lor amară. Deşi umblasem toată noaptea de pomană, reuşisem să întrezăresc ceva. Blocarea lui A. prin mâna altcuiva era o iluzie. A. semăna prea tare cu Patapievici şi Patapievici fusese plămădit (naiba ştie de către cine) să lupte împotriva fiinţelor angelice ce încovoaie inima omului iar ea fusese croită pe acelaşi calapod. Am fost nevoit să gândesc mai adânc. Fără îndoială avea un plan în ce mă priveşte (nu ştia), forţe gigantice să-l ducă la bun sfârşit (nu ştia nici asta) şi ar fi plătit oricât ca aşa ceva să se întâmple (asta nu ştia cel mai tare). Chiar dacă se mişcă supărător (pe îmbinarea continentelor ce conţin fiecare inima respectiv reflexia inimii omului pe tavan), mai aveam un avantaj ce putea fi înhămat la jug (neştiinţa ei) prin urmare am coborât la cea mai gigantică oglindă ce o duce omul pe dinăuntru, sufletul său, mai precis la partea din suflet ce aparţine Diavolului (există şi aşa ceva) să încep din nou asaltul împotriva lui A. şi a mâinii din stropi de ploaie ce-o întindea ea spre Patapivici. Nu am poposit prea mult în zona aceea pentru că nu e un loc în care doreşti să rămâi. Am chemat la mine brutele ce străjuiesc intrarea şi au în stăpânire bucata asta de infern şi le-am vorbit: “Mâine sau zilele ce vor veni veţi avea un musafir. Dacă el iese pe picioare de aici, noi vom fi musafirii lui pentru totdeauna”. Când am urcat Patapievici m-a privit o secundă apoi şi-a mutat îngândurat privirea pe cocoaşa orizontului. Aşa cum peste cinsprezece ani aveam s-o simt pe Sorina apropiindu-se deşi mai era mult până să păşească în viaţa mea, tot aşa acum Patapievici o adulmeca pe A. şi o scălda de departe în valurile fierbinţi ale interesului său îngheţat.

A doua zi spre seară când a intrat în camera, eram aproape liniştit. M-am ridicat încet  în spatele ei şi de toată liniştea mea s-a ales praful. I-am spus “Întoarce-te”şi când s-a întors am lovit-o în burtă, ea a căzut în genunchi şi a înlemnit acolo. Când m-am apropiat s-a destins ca un arc şi şi-a înfipt dinţii în mâna mea, “Şarpe” am şuierat şi a urmat a doua lovitură ce-a dat-o de-a berbeleacul. M-am apropiat precaut de data asta şi i-am spus “N-ai ce căuta în viaţa mea şi aştept din partea ta reciprocitate”. S-a ridicat într-o rână, mi-a spus “Nătărăule” mi-a tras o palmă iar iritarea mea a urcat brusc un etaj. “Dacă vrei să ne înţelegem o putem face chiar acum” i-am pasat ghiuleaua pe partea ei necontondentă. M-a înjurat şi-a oţelit ochii şi din dosul lor a prăvălit un perete de stancă în direcţia mea. Ceva s-a rupt în mine, am luat-o pe sus şi am trecut prin zece, douăzeci, cinzeci de uşi până am ajuns la tartorii lumii de dincolo “Să nu dureze mult” le-am spus, în timp ce ei o ţintuiau de pat i-am mai vorbit o dată “Dacă vrei să pleci, o mai poţi face”, ea m-a privit cu dispreţ şi a şuierat printre dinţi “Compania e grozavă” și “Eşti un copil mic, mare şi prost”. Am tras uşa după mine, “Când am fost altceva?”, am urcat şi m-am aşezat pe un scaun. Îmi simţeam capul clămpănind la trei kilometri depărtare ceea ce era semn rău. Mi-am aranjat cât mai comod ce mai rămăsese întreg din mine şi am aşteptat. Trei luni. În fiecare seară coboram la A. şi încercam să-i explic că n-o să ajungem niciunde purtându-ne amândoi nerezonabil. Dar ea n-avea nimic de negociat pentru că nu putea ceda. Nici eu. După o jumătate de an am realizat că extragerea milimetru cu milimetru a organelor interne şi externe n-o să ducă în cazul lui A. la nici un rezultat. Unele fiinţe îşi poartă corpul pe dinăuntru şi sunt capabile să şi-l ascundă în umbra pe care o aruncă el pe podea. Când certitudinea asta a devenit supărătoare, am coborât la ea, i-am spus “Îmbracă-te”. Sus am deschis uşa ( dădea pe vremea aceea în afară realităţii şi a timpului) i-am spus “Să nu te mai întorci”şi i-am dat brânci afară. Lângă perete, Patapievici se colorase în umbrele deznădejdii. M-am vărat în pat şi mi-am tras căpăţâna la loc de departe.

A urmat o iarnă fără sfârşit. Din noiembrie până în februarie am clămpănit în spatele unor lucruri cu efect direct doar în înclinarea şi mai adâncă spre pământ a propriei degringolade. Patapievici nu mai desena, stătea toată ziua într-un colţ şi privea prin mine la panglică răului ce brazdă obrazul verzui al oraşului. “Sistemul ei nu era viabil chiar dacă avea unele calităţi” încercam eu s-o fac uitată pe A. dar lucrul acesta nu-mi ieşea niciodată complet. Dădea doar din cap şi eu din politeţe, traduceam mişcările astea prin “Eşti un nătărău”. Neavând alternative, mă vărasem iar, mai abitir, în pseudofalsul, vechiul joc atât că domnişoarele cu care mă vădeam acum erau mai sofisticate şi asta le dădea un rudiment de anduranţă sau impresia de aşa ceva. Probabil, o impresie, cel puţin asta transmiteau ochii lui Patapievici pe care sporovoiala lor ce umplea din când în când coliba de sub pod îl irita pentru că îl sechestra într-un degetar al realităţii ce-l topea încet ca pe o zăpadă aflată mult timp sub lumină. Încet ajunsesem la o dilemă. Umerii domnişoarelor în care se uniseră realitatea şi timpul acelor vremuri nu-mi ofereau nimic dar oare Patapievici îmi oferea ceva? Ce vroia el până la urmă? Şi cine avea să plătească dacă planurile lui ar fi aspirat realitatea înăuntrul liniilor lor? Peste şaisprezece ani, un milion de oameni (Dumnezeu, Diavolul, Sorina conceptuală plus un rest din Sorina reală) aveau să ia cu asalt poziţiile ce ne ţineau şi pe el şi pe mine contopiţi pe dinăuntru. Cine avea să se pună atunci de-a curmezişul astfel încât tăvălugul asta să nu ne despice? Cu siguranţă nu Patapievici şi trupele lui alese pe sprânceană. El avea să se mulţumească să dea în bobi (păzit de oamenii muţi ai lui A.), să privească stelele şi să pună întrebări ale căror răspunsuri îmi ridicau indignarea la pătrat “Mai rezistă frontul din faţa capitalei sau va fi făcut una cu pământul? Va fi făcut una cu pământul şi întreaga capitală va sfârşi pe fundul mării ca o sticlă de apă plată. Ce înduioşător”. E adevărat, el avea să se împotrivească din răsputeri intrării noastre complete şi definitive în triunghiul morţii ce-o avea pe Sorina drept centru dar naiba să-l ia pe Patapievici, era o situaţie ce-o pândisem ani în şir. Am fost nevoit să hotărăsc. Când inima ţi-e nepăzită, mintea îţi va fi cu atât mai puţin. L-am scuturat de un umăr într-o noapte “Cere-mi ceva. Orice”, el m-a privit de parcă ar fi aşteptat în somn asta, mi-a spus “Du-te după ea” iar eu m-am dus.

Eram de două luni cu A. Din maldărul de lucruri ce avea să-l care cu ea în coliba de sub pod, trei merită amintite: o casetă cu bijuterii, un aspirator şi o tenacitate pe care nici Patapievici nici eu nu o mai văzusem vreodată. Patapievici a renunţat cu inima uşoară la primele două (“Poate îţi folosesc ţie la ceva”) l-a luat pe ultimul şi s-a închis cu el săptămâni întregi în debaraua de sub podea. După zgomotele ce răzbăteau de acolo (Patapievici adusese în viaţa mea nu numai un talmeş balmeş de concepte inutilizabile dar şi o nicovală, o plasă de prins peşti şi un ciocan pneumatic) îmi dădeam seama că forjează ceva a cărui structura primară consta în bare metalice şi spaţiile intermediare dintre. Forja, într-adevăr, ziua de mâine şi zilele ce vor veni după ea şi din ce vedeam în jurul meu erau şanse să reuşească. M-am îngrijorat şi îngrijorarea mea a dat în panică şi panica avea să devină temei pentru un act brutal: descotorosirea de A. şi de Patapievici deodată şi într-o singură smuncire de încheietură. Să-mi iasă complet şi până la capăt, am fost nevoit să aştept până când realitatea de atunci avea să depună îndeajuns balast în mine astfel încât să producă explozie la o unică trecere a chibritului pe catran. Am ales locul cel mai slab dintre ei doi unde avea să cadă lovitura (A.), am deschis larg cele cinzeci de uşi care duc la partea de lut a sufletului astfel încât forţa rudimentară cuibărită acolo să răzbată mai uşor la suprafaţă şi m-am pus la pândă aşteptând un pretext. El avea să sosească. Întâlnisem o domnișoară ce-mi plăcea (nu mult), am început s-o invit în coliba de sub pod mai mult din politeţe decât din pricini serioase. A patra sau a cincea oară când a venit, s-a oprit cu spatele la mine studiind un minical de lemn de pe o etajeră (deşi pe vremea aceea n-aveam nimic în colibă să semăna cu un cal şi nici etajere) când deodată, din podea, s-a ridicat o arătare care nu semăna cu nimic din ce văzusem, a scos un pumnal (sau poate îl avea deja în mână) şi l-a înfipt pe la spate în inima fetei năruind-o de pe picioare. Arătarea, urma să aflu peste ani era primul om din ceea ce avea să devină Ddc-ul (forţele rezultate din contopirea îndărătniciei lui A. cu nebunia lui Patapievici) dar în acele clipe nu eram interesat de definiţia lucrurilor ci mai degrabă de înrudirea lor intimă şi îmi era clar că ce văzusem avea legătură directă cu Patapievici (ce meşterea el sub podea la ciocanul sau pmneumatic) şi am răbufnit. Am luat-o în cârcă pe A. care tocmai intra pe uşă (brutele din infern erau lângă mine) am ajuns la râu într-o suflare şi de pe un mal înalt am aruncat-o unde apa era mai adâncă şi mai doldora de capcane (nu ştia să înoate şi chiar de-ar fi ştiut nu i-ar fi folosit la nimic). Brusc, în spatele meu a apărut (s-a târât) Patapievici. Dar nu mai semăna deloc cu Patapievici. Era descompus, pielea i se zbârcise de parcă îmbătrânise optzeci de ani în două minute, mâinile i se bălăngăneau în încheieturi iar picioarele făcute parcă din nisip începeau să se surpe dărâmându-l la pământ şi de acolo trăgându-l în adânc. Inima mea şi timpul au stat pentru că dacă ar fi repornit ar fi fost pentru totdeauna. Aşa cum peste şaisprezece ani, Dumnezeu avea să ezite în faţă inimii mele, aşa şi eu ezităm eu în faţa inimii Lui acum. Privindu-l pe Patapievici năruit (care pe vremea aceea reprezenta partea superioară a sufletului cea care în accepţiunea domnului cetăţean Kant se ocupă cu elaborarea filosofiei şi a religiei) simţeam paşii catifelaţi ai vântului şi apriga beznă făcând priză ireversibil. Cine era A.? Cine era de fapt Patapievici? Peste şaisprezece ani, fiecare centimetru pătrat al pielii ei avea să fie poleit cu diamante iar în ţara cu nume de fată Sorina, trupele lui Patapievici aveau să rupă după doi ani de lupte atroce joncţiunea Diavolului cu Dumnezeu şi numai un puseu de ultim moment al tenacităţii divine avea să-i salveze pe amândoi de la îndărătnica prăbuşire. Cine erau ei acum? O fată ce agoniza în apele râului şi un bătrân ce se întorcea încet în ţărâna din care suntem toţi crescuţi. Pe sub peretele de stâncă al liniștii mă căţăram pe frânghia vântului și printre petalele întunericului. Când ascensiunea a luat sfârşit, bezna ce susţinea fruntea nopţii s-a năruit într-o vâlvătaie de stele. Fiecare a dat buzna înăuntrul celuilalt (eu, A. şi Patapievici) iar flacăra ce a urmat a despicat întunericul şi a reclădit deasupra lui o mână atotstăpânitoare. “Aduceţi-o la mine”, cele trei brute au sărit în apă şi au scos-o pe A. pe mal, vânătă şi atârnând ca un zid de piatră. Am luat-o spre casă cu ea în spate nu înainte de a-i da un ghiont lui Patapievici “Dacă vrei să dormi pe pietrele astea n-ai decât, sper să ţi se agraveze spondiloza”.

 

Tags: ,