Seara, undeva la marginea cătunului,o sală de dans, fost ospiciu.
Uitându-se mai atent la sânul domnişoarei Polosque, Maurice observă o unduire în dreptul sfârcului încordat, dedat unei excitări de moment ori imaginare, menit să-l transpună într-o lume lascivă, acolo unde pudoarea e luată drept fetiş şi sânii sau gonadele sunt precum cerceii, la vedere. Oare şi ea este ahtiată după sex? Atunci, se gândea Maurice, înseamnă că lumea e la fel peste tot, iar falsele grimase ce scormonesc după aparenţe , nu sunt decât zvârcoliri ale pământului, sub râtul rugos al unui mamifer îndepărtat, rudă cu sus scrofa, în căutarea liniştii supreme, rămânându-ţi astfel timp şi energie pentru micile plăceri ale vieţii. Scund, gras şi veşnic îmbufnat, Maurice îşi dezlipea talpa de pe podea cu un tic nervos, milităresc, lăsând impresia nefastă că greutatea sa este cu mult peste cea reală, şi aşa peste norme. Respingător şi acru la prima vedere, nu însă pentru domnişoara Polosque, o urâţenie desăvârşită, cu ochii mici lipiţi de nas, eliberând restul capului bovin pentru mai multă solidaritate cu urechile clăpăuge, orientate spre nord. Femeia era normală, însă aşa o percepea Maurice, fiind atras de hidoşenie până peste cap, datorită unui proverb vechi olandez: “frumuseţea autentică zace ascunsă in urât “. În timp ce picioarele lor desenau un fluture uriaș pe podeaua salonului de dans, Maurice își aminti fără nici un pic de voință, cum o penetrase cu două ore în urmă pe Angie în hambar, neputând stabili cu precizie în mintea sa bolnavă, dacă o lăsase vie sau moartă. Își mirosi degetele lustruindu-le a bani și râse sarcastic, luminându-și ochii. Domnișoara Polosque, asemenea unui piston uzat de Dodge, freca gânduri cu zgomot, bruscându-și maxilarele într-o dorință permanentă de a atinge mădularul partenerului său cu piciorușele ei durdulii, pentru că trebuie precizat, Polosque avea unu nouăzeci pe când Maurice unu șaizeci și acest lucru nu deranja pe nimeni, cu excepția unui domn în vârstă retras în capătul sălii de mese, neizbutind să-și dezoseze șalăul. Vădit impresionat de surplusul de inițiativă, Maurice aruncă o privire pioasă spre sâni, singurii în stare să-i stârnească stârvul, apoi îi șopti la ureche cu o mitocănie crasă, dar cu o încredere dementă :
– Vous etes mon sein!. Pauză. Se opri muzica, nouri negri defecară în capul domnișoarei Polosque, trecătorii o îmbrățișau, apoi o ignorau, lăsând-o să aleagă între singurătate și suicid. Tăcerea ei s-ar fi putut extinde și în apartamentele vecine, de n-ar fi fost moșul acela din capătul sălii de mese, ce ridicat părea că ar fi înghițit o bilă, în rest ar fi putut fi normal, volatilizând în aer un concis rezumat gazos în timp ce întorcea cârlionți invizibili cu mâna stângă în semn de reproș. Lovi podeaua cu sete și zise cu vocea sa de bariton :
– Mi-o împrumuți și mie, lighioană?!…Pauză. Amuți fiecare firicel. Lumini dansau, oamenii se retrăgeau grăbiți înspre colburi.
– Nu! și înainte să râdă, Maurice văzu venind o mână noduroasă, încleștată. Se gândi la oameni săraci înainte să cadă… Când se trezi, salonul de dans era un ospiciu imens, abia acum observând pereţii descuamaţi; reflectând el că doar oamenii dansând ,dăduseră viață ospiciului, transformându-l într-un salon de dans. În mijlocul său trona o buturugă a nimănui cu asperităţi omeneşti. Dezmorţindu-şi ochii o recunoscu pe domnişoara Polosque, nerecunoscând buturuga. Atunci descoperi ceea ce realizează un chirurg după ani de lucru, că în definitiv, trupul omului este un simplu ambalaj, inert, precum coaja de ou, folosită doar cu un scop efemer, prestabilit, nelăsând nicicum posibilitatea ca de sub ghioacă să poți învăța ceva. În desişurile firii sale neserioase, întrezări râuri mici de omenie ce se desprindeau din coroana malefică a caracterului său infect cu poftă şi teamă. ,, Pentru ce dracu trăim…,, se-ntrebă încet, de frică să nu stârnească cealaltă parte debilă. Ochii descompusei Polosque nu-i găsea niciunde. Bătrânul plin de sânge şedea pe o laviţă, palid, ascuţind o creangă cu un briceag mic şi alunecos :
– Firea omului este precum un râu, aici mai lat, dincolo mai moale, secat într-o parte, grăbit într-alta, aşa că de unde ştim noi şi cine ne-a dat dreptul să definim normalitatea?! Belzebuth sau Dumnezeu!?…Vezi tu, eu plâng acum şi am trupul inundat de bunătate, nu merit eu oare iertare!? Nu sunt eu un vas, impasibil în calea formei predefinite? Ce vină am eu că cei dinaintea mea au inventat crima!?… Omul vorbea sincer, fiind total schimbat, mişcat până la cele mai vechi şi profunde viscere, chit că cu un ceas mai devreme o ciopârțise pe nevinovata Polosque. Iar felul în care ascuţea creangă era hipnotizant. Maurice se aşeză lângă, ca un ucenic, ascultând în neştire cuvintele. Era un miros ciudat în salon, iar mirosul acela părea să nu deranjeze pe nimeni.
– Ai scutit-o pe Polosque de o viaţă banală… Eu aş fi lucrat mai bine… cu migală…
Bătrânul scuipă în partea sa dreaptă, cu ochii rezemaţi de răutate pe o parte, ca şi când ar fi vrut să transmită un mesaj.
– Uite ce am găsit… şi întinse o bucată de piatră compactă asemănătoare granitului, netedă. Când o atinse, Maurice simţi viaţă, meandre, patimi de femeie. Era sufletul ei, într-o formă precară, neregulată, dar totuşi prezentă.
– Ai ascultat-o?…
– Nu, zise bătrânul. Şi se aşezară unul alături de celălalt ca într-o sală de cinema, impresionaţi. Așezară piatra pe un trepied mic, frumos ornat, alb ca zirconiu, şi desfăcură două video-uri vechi, marca Aika, legându-le cu trei funii de culori diferite. Se poziţionară unul în spatele celuilalt, şi un şir de imagini aparent haotice se perinda de jur împrejur, ca într-un carusel. Cântecul era aşa:
,, Numele meu e Polosque. Am părul lung. Sunt durdulie. Azi nu am mâncat. Îmi plac filmele. Vara privesc copii întorcându-se de la heleşteu. Ei sunt fericiţi. Urăsc câinii. Când sunt eu însumi, sunt folosită. Oamenii sunt proști, sau cel puţin aşa mi se pare mie. Mă consider frumoasă. Sunt virgină. Cunosc acest sentiment de a fi necinstit. Când mă răsucesc în găoace acumulez putere. Încrederea e ca o floare de gheaţă. Nu încerca să o privești îndeaproape. Am fost curioasă. Mă rostogolesc în nimic. Iubesc, mă complac. Poate ar trebui să mă opresc. Ah ce viaţă insipidă! Oamenii sunt goi pe dinăuntrul! Îmi caut drumul spre cocon. Unde se intersectează destinele? Înainte sau după!? Omul sau animalul?! Nebunie sau adevăr!?… Azi am călcat strâmb. Ocolesc clădirile îmi provoacă greață…” Apoi filmul se termina cu un cântec mahalagesc, de prin anii nouăzeci, Parshi Vee . Și muzica asta mărginașă lăsa așa un fel de melancolie aparent banală, dar dacă fumai și îți lăsai buzele umezite de alcool, te gândeai la fiul preotului din sat și la prima casetă cu Doors, și plângea timpul trecut în tine. Plângea strada neasfaltată, dealul străbătut să ajungi la discotecă, și deși nimeni de aici nu avea de a face cu tine, toate se întâlneau cumva pe ascuns, fără știrea ta. Asta simțea Maurice și în fața ochilor săi umeziți stăteau laolaltă Dumnezeu și maică-sa. Bătrânul de lângă părea Dumnezeu iar maică-sa, Polosque. „ Ce să aleg? , se întreba Maurice, orice aș alege tot acolo ajung… Nu-mi pot depăși condiția, nu mă pot preface că pot fi bun. Probabil mă pot minți câțiva ani, dar apoi cine va avea de suferit mai mult… Eu iubesc, eu dau naștere oamenilor sub altă formă, le depășesc baierele minții lor înguste, încerc năvodul cunoașterii așa cum un pește încearcă să se strecoare prin ochiurile pe unde doar apa poate scăpa, sperând până-n ultima clipă; atât de disperat încât să-și imagineze înainte de a muri că a trecut; și a trecut, da, dar în altă lume unde trecerea e permisivă și moartea un simplu cerc de șotron” Lăcrima Maurice cum numai lăcrimase de la moartea mamei sale. Bătrânul arbora o față atât de neutră încât nu știai dacă vrea să verse sau să plângă. Maurice cu un gest firesc îl apucă de guler și-l izbi de podeaua de granit cu alb și gri. O dată, de două ori, până ieși o luminiță din el, alb-sidefie asemenea respirației unei bovine, iarna.
Maurice adormi și visă că el e un șarpe și restul sunt nevinovați, visă un ștrand unde oamenii veneau să-și pună capăt zilelor pentru că așa era la modă, visă o femeie despicată-n două, visă un fular alb înfășurat în jurul unui măr.

 

Tags: