astăzi fac cu ochiul cerului, e felul meu de a practica facerea
cu ochiul pe distanţe lungi, la scară cosmică.
nu mi se răspunde decît atunci cînd se întunecă şi ăsta e felul
cerului de a-mi face cu ochiul, pe distanţe şi mai lungi
la scară dumnezeiască.
pînă la urmă suntem cu toţi aici. şi atei, şi credincioşi şi homosexuali
şi avorturi nereuşite şi poeţi frustraţi sau veleitari, şi criminali
şi îndrăgostiţi părăsiţi, şi muncitorul cu bere la pet şi cîrnat fript
la flacăra oxiacetilenică şi cîrnatul care face grătar la eşapamentul
unui lambo. da, suntem aici, în această izolare în comun,
căutînd un adevăr în care să ne sprijinim şi să ne ridicăm deasupra noastră
ca Serghei Bubka cînd a omologat recordul.
nu avem nici rai, nici iad. speranţa noastră stă într-o demistificare,
ceva tare care să ne trezească, un preinfarct, o chimioterapie
din care să ieşim zîmbind. suntem aici în inutilul complex
plutim ca un cadavru în piscină, ca nişte păpuşi care plîng
deşi nu văd cîte lucruri sunt pentru care merită să plîngi.
sunt aici şi fac cu ochiul cerului iar
cînd vine noaptea ştiu că universul e de acord cu mine.
pînă într-o zi cînd o să adorm cu ochii deschişi fără să-i mai pot închide
pentru că scîrţîie înfiorător, ca o poartă din metal masiv neunsă
pe care abia abia o poţi clinti.
şi cînd o să reuşesc voi numi asta felul meu de a face cu ochiul
pe distanţe lungi, la scară cosmică. voi privi atunci
numai şi numai în mine şi voi vedea inima cum se gripează
ca un motor şi se opreşte. voi şti atunci că ăsta e felul vieţii
de a-ţi face cu ochiul, infinit şi definitiv, pe orice scară.