după povestea de seară
apăreau întrebările sophiei
”tata
de ce mor oamenii?”
iar eu rămâneam încremenit
ca şi cum un răspuns convingător pentru amândoi ar răzbi prin ţeastă
ar zbura câteva minunte deasupra patului
şi apoi ar cădea pe covor ca o piatră aruncată
în apă
”crucile sunt ca oamenii”
îmi spunea fiică-mea desfăcându-şi braţele (în jur
înmugureau crengile de salcie)
privind troiţa cu un iisus răstignit
rătăcit pe lângă sala polivalentă
iar explicaţiile mele de prisos
îşi făceau cuib pe unul din braţele ei.