Claudiu Komartin: „Elevilor încă li se spune că scriitorii sunt persoane moarte“

Poet, traducător, editor, jurnalist, promotor și animator cultural, Claudiu Komartin este un băiat la 30 de ani care bagă boala-n elevii care știu, de la profesori, că scriitorii îs ăia din pozele sepia cu passe-partout, atârnate pe holurile instituțiilor unde ne-am îndrăgostit prima oară. Claudiu nu vrea să intre în Uniunea Scriitorilor din România, care chiar și în 2015 este condusă de „mici Ceaușescu” și și-ar dori să existe mai mulți scriitori de felul lui Dan Puric. Vă invităm să citiți prima parte a unui interviu, zicem noi, prea mișto ca să-l ratați!

Care mai e viața ta?

Cum ştii, sunt implicat în proiectele pe care le ţin de vreo 5 ani deja, editura, clubul de lectură Institutul Blecher, revista Poesis Internaţional, traduceri din literaturi străine, umblu prin ţară încercând să promovez oameni şi cărţi, să vedem la cine mai poate să ajungă literatura, cum mai e citită literatura, cum mai putem prinde oameni să se îndrepte spre carte în ziua de azi, şi descopăr tot felul de oameni mişto prin locuri în care nu m-aş aştepta, care citesc şi o fac fără să aibă un câştig de ordin direct, câştig pur personal. Ştii, că tot trăim noi în epoca asta în care foarte mulţi sunt fascinaţi de cărţile de dezvoltare personală… Oameni care îşi dau seama că adevăratele cărţi de dezvoltare personală sunt cărţile bune de literatură, de filosofie, de gândire, memoriile unor oameni celebri, şi nu atât nişte sfaturi sau reţete „cum să faci ceva în nu ştiu câţi paşi“. Mai sunt, din fericire, oameni de felul acesta, care nu pun botul foarte uşor la…

… la Dan Puric!

E o discuţie întreagă şi despre Puric. Îmi displace că el este foarte des contestat; şi contestat destul de agresiv de intelectuali şi de oameni din zona asta, de scriitori şi oameni culţi. Fiindcă, de fapt, ce face el e util, eu nu zic că el o face cel mai bine, ar trebui să existe mai mulţi scriitori de felul lui Dan Puric. E o nişă care e acoperită destul de firav la noi. Sigur că Puric reia nişte idei şi nişte teze ale unor scriitori şi gânditori din anii ’20-’30 ai secolului trecut, asta e o altă poveste, dar, în principiu, ar trebui să existe mai mulţi scriitori din ăştia, să se adreseze unui public mai larg şi să nu vină neapărat cu nişte lucruri care sunt ale lumii masificate. Sigur că putem aduce în discuţie că discursul e un pic prea naţionalist şi cam prea ortodoxist şi sunt chestii cu care nu sunt nici eu foarte în ton, dar cred că din punct de vedere strict logistic, ca să zic aşa, ar trebui să existe mai mulţi scriitori din ăştia, deschişi către un public mai larg. Acum depinde şi cu ce vii, că dacă vii şi intoxici, ca scriitor, nişte mii de oameni cu nişte idei greşite şi îi îndrumi pe nişte drumuri din astea, închise, e poate o problemă de moralitate care se iveşte, dar nu e una de marketing.

„SUNT POEŢI CITIŢI PE NET DE MII DE OAMENI, DAR DACĂ SCOT O CARTE, EA SE VINDE ÎN 300 DE EXEMPLARE“

Hai să ne întoarcem la faptul că umbli prin ţară, încercând să găseşti oameni care încă mai citesc şi aş vrea să separăm cititul. Ce citim?

Normal, cel mai mult se citesc cărţile astea de care ziceam mai devreme, de dezvoltare personală, tutoriale, în sensul foarte larg al cuvântului, cărţi care te învaţă, vulgar, ce să faci în legătură cu…, cum să izbuteşti cu femeile, cu băutul, cu slăbitul, cu cariera, cu afacerile etc. Asta e clar, că într-o lume ca a noastră se vând şi se citesc cel mai bine, dar probabil şi cel mai superficial. Adică eu nu cred că stă cineva să citească cu sufletul la gură şi să îşi ia notiţe pe cărţile astea. Sunt mai degrabă nişte broşuri dezvoltate. După aia sigur urmează, cred, romanele, deşi, dacă te uiţi la cifrele de vânzări, şi romanele se vând destul de prost dacă faci comparaţie cu ce se întâmplă prin alte ţări. Şi după aia vine poezia, care e Cenuşăreasa, ca peste tot în ziua de azi. Unde există enclave, există un fenomen din acesta de satelizare, sunt grupuri de oameni, găsesc şi în oraşe mai mici, şi în oraşe mai mari, în care se citeşte şi în care se vehiculează, în care circulă cărţi de poezie, în care se împrumută. De regulă, trebuie să zic şi chestia asta, cei mai mulţi dintre oamenii din cercurile astea, din grupurile astea, scriu la rândul lor poezie, acesta e adevărul. Dar găsesc mereu oameni care sunt cititori împătimiţi de poezie, fără să fie la rândul lor poeţi sau poate că vor să se apuce şi ei de poezie şi au nevoie de nişte repere. Cu poezia însă e cel mai greu. Eu, ca editor de poezie şi om care se ocupă cu asta, nici după 5-6 ani nu aş putea spune că am la îndemână nişte statistici sau de nişte lucruri foarte clare pe care m-aş putea baza în promovarea unei cărţi de poezie. Adică e posibil să dai lovitura cu o carte de poezie la care nu te-ai aştepta, să facă succes – succes însemnând că vinde 1000 de exemplare sau 1500 de exemplare, deci nu vorbim de un succes enorm – şi să n-ai succes, adică să se dea câteva zeci de exemplare din cartea unui poet foarte bun care să nu intre pe nicio nişă, pe niciun grup, pe o filieră în care să fie oameni interesaţi de un anumit lucru şi numele respectivului autor nu spune mare lucru. E un joc de zaruri, când e vorba de poezie! Şi de cum ajunge ea la public. Sunt poeţi citiţi pe net de mii de oameni, dar dacă scot o carte, ea se vinde în 300 de exemplare. Deci aici, lucrurile sunt foarte instabile şi greu de previzionat. Pe de altă parte, sunt oameni care nu au nicio treabă cu poezia, dar se dau drept poeţi şi sunt publicaţi ca poeţi şi au succes la un public mai larg. Nu o să-l aduc în discuţie pe Iv cel Naiv, dar sunt şi alţii care în ultimii ani au făcut succes de piaţă mult mai bun decât poeţi buni, poeţi remarcabili, care fac în limba română poezie mişto azi, dar nu reuşesc să prindă la un public cititor ceva mai larg.

Dar poate fi ajutată şi poezia, cartea în sine, prin PR, prin marketing, prin strategie de vânzare?

Da, eu nu am niciun fel de prejudecată. Eu nu cred, cum cred unii, că dacă e poezie, trebuie să rămână în turnul de fildeş şi nu trebuie să ne ocupăm de chestii din astea foarte pragmatice, cum sunt promovarea, marketingul, să manageriezi imaginea poetului, fiindcă ştim amândoi că în momentul acesta cam orice e pe piaţă, dacă are o imagine ataşată, care e atrăgătoare, vinde bine. Dacă nu are o imagine, sunt şanse mari să treacă neobservat, decât dacă e vorba de un scriitor, care îşi cultivă tocmai anonimatul, cum au fost Salinger sau Pinchon, de-ăştia pe care nu i-a prins niciun fotograf sau poate au o fotografie făcută când ieşeau din supermarket, deci tipi din ăştia care au stat în coconul lor, toată lumea întrebându-se ce-i cu ei şi tocmai misterul acesta din jurul personalităţilor lor a sporit interesul pentru ce scriau.

„POATE CĂ VEDETELE PORNO DIN SPANIA CITESC MAI MULT DECÂT VEDETELE PORNO DE AICI“

A fost şi la noi un caz, un roman, „Belle de Jour“…

Da, s-au făcut tot felul de presupuneri, pe la mese, se vorbea, se paria, cine e autorul!

E o strategie de marketing, gândită înainte de apariţie, care a funcţionat.

A funcţionat şi, uite, au trecut 5-6 ani, s-a vândut bine! Ăla care a scris-o nu recunoaşte nici acum că a scris-o, probabil că are contract de confidențialitate.

Numele lui Sociu a apărut cel mai des.

Aşa am auzit şi eu, dar poate n-o fi. Poate or fi mai mulţi, poate a fost o echipă de autori, de ce nu?!

„NU TE MURDĂREŞTE NIMIC, DACĂ VREI SĂ AJUNGI LA UN PUBLIC MAI LARG!“

Sociu se află, până la urmă, şi la baza acelui trolism, ăla cu poezie afişată pe panourile de la Unirea, acum 10 ani, care a circulat aşa pe messenger şi pe site-urile de atunci: domn’e, uite, au intrat nişte oameni mascaţi şi i-au obligat pe ăia să scrie o poezie pe panoul electronic! Erau începuturile PR-ului.

Începuturi de PR, da! Şi astăzi se mai fac, mai sunt grupuri de tineri scriitori care lansează tot felul de bombiţe d-astea sau vin cu nişte ştiri false. De exemplu, eu am văzut-o, acum nu mai vorbim de România, vorbim de Spania, pe poeta Luna Miguel, care e o poetă cunoscută şi vinde bine – n-avem nimic comparabil aici cu ea – o tipă care şi arată bine şi care nu se fereşte să-şi ataşeze imaginea ei ca persoană imaginii literaturii bune pe care o scrie, şi a făcut, de exemplu, un proiect, VEDETE PORNO CITIND, şi interviuri cu vedete porno, şi discuţii despre literatură cu vedete porno şi a fost un superinteres pentru asta! Poate că vedetele porno din Spania citesc mai mult decât vedetele porno de aici, nu ştiu ce să zic! Da’ poţi, într-adevăr, să creezi vâlvă, şi dacă stai să te gândeşti, noi avem o tradiţie mai veche. Uite, îl avem pe Macedonski la sfârşitul secolului XIX, poate începutul secolului XX, făcea tot felul de isprăvi din astea, de demenţe în spaţiul public, se pusese pe un jilţ şi se autointitulase rege al unui ţinut. Deci oameni care încercau să atragă atenţia asupra lor şi a ceea ce fac ei, în cazul acesta literatură, prin tot felul de chestii de marketing şi de PR. Se pot face, totul e să fii inventiv. Ştii că, de regulă, când e vorba de poeţi, cel puţin viziunea mai veche asupra poetului, aceştia trebuie să fie foarte serioşi, că trebuie să fie cu capul în nori, ştii, sunt clişee… eu nu mă tabloidizez, eu nu mă bag la scandal sau la un tip de expunere care m-ar murdări. Nu te murdăreşte nimic, dacă vrei să ajungi la un public mai larg! Că, până la urmă, nici nu mai e vorba de tine acolo, în momentul în care tu ai scris ceva, nu mai eşti tu! E un produs, chiar dacă e un produs spiritual, ca să zic aşa, e o chestie care e a tuturor, în măsura în care e a ta; tu ai fost ca un cimpoi, tu ai fost acordeonul din care a ieşit o melodie! Asta e melodia, după aia, e în eter, circulă, oamenii o prind, o fredonează mai departe, nu tu eşti melodia. O remixează cine vrea. Asta de-abia prin 2000 a început să se înţeleagă la noi şi să se mişte puţin lucrurile în direcţia asta, să se înţeleagă lucrul ăsta! Că ceea ce facem noi poate să fie mai bun decât noi; că ceea ce facem noi poate să ajungă la oameni într-un fel în care noi, ca oameni, din carne şi sânge, nu putem să ajungem! Şi poate nici nu ar fi bine să ajungem! Adică, eu, unul, mă gândesc că am cititori pe care nu mi-aş dori neapărat să-i cunosc sau nu mi-aş dori să mă cunoască, că s-ar putea să fie dezamăgiţi!

Fă ce zice popa, nu ce face popa!

Citeşte-l pe poet, nu-l cunoaşte neapărat, deşi e povestea aia, că atunci când citesc un poet bun, vreau să am impresia că e omul ăla pe care pot să-l sun noaptea dacă am insomnie sau nu mi-e bine, să-i aud vocea şi să vorbesc cu el. Dar uneori s-ar putea să te înjure de mamă dacă îl suni noaptea! Are şi omul viaţa lui! Are şi el spaţiul lui privat, are şi el problemele lui, are şi el insomniile lui, poate nu vrea să fie sunat de oricine!

Sau Codrescu, care ţine să viziteze toate mormintele!

Asta presupune să ai şi bani! Da, scriitorii buni pe care îi citesc, să le pot vizita şi mormintele! Poate că acel cavou e la Buenos Aires! Ar fi mişto să ne facem morminte din timpul vieţii! Ca să putem fi vizitaţi acolo, să nu fie probleme, adică eu m-aş putea vedea cumva în situaţia asta!

Dând autografe!

Ieşind o mână din mormânt, care dă autografe! Nu, eu stând la 50 de metri cu un ochean, cu ochelari de soare şi cu o şapcă trasă pe cap şi văzând oameni care vin la mormântul meu şi citesc poezii de-ale mele. Ar fi o chestie care mi-ar conveni mai mult decât să vină nişte tipi, nişte adolescenţi cu coşuri pe faţă şi nişte fete care sunt moarte după scrisul meu şi să nu am ce să… Ce să fac?! Ce să vorbesc cu ei?! Citiţi-mă! Bem o bere sau veniţi la mormântul meu şi turnaţi-o peste!

Sau lăsaţi-o nedesfăcută, că o iau eu mai târziu!

Stelaru a făcut chestia asta în anii ’50. Şi-a înscenat, mă rog, a făcut în aşa fel încât să se vorbească despre el că a murit; a apărut şi în ziar: poetul Dimitrie Stelaru a murit! Se pare că el a făcut chestia asta pentru că nu mai avea bani şi exista un fel de ajutor care se dădea pentru înmormântare. A făcut el prin cineva, a luat banii ăia şi a ieşit după aia la iveală că de fapt nu murise, a mai trăit vreo 25 de ani după aia! Știi că asta e chestia, mereu când ajung prin licee, e uluiala elevilor, când au în faţă un scriitor, mai ales un om de 30 de ani, e ceva care nu se pupă, nu se leagă, nu are cum să fie ăla, e viu, cum adică e scriitor?! El trebuie să fie mort ca să fie scriitor!

Nu neapărat mort, dar nu arăţi ca Nicolae Breban!

Da, dacă nu ai guşă, n-ai plete, din alea nespălate de mult timp, dacă n-ai păduche pe reverul hainei sau tot ce se aude prin şcoală că ar fi…

Blugi evazaţi…

Blugi evazaţi, imaginea scriitorului… Parcă e ceva în neregulă, ăsta nu are cum să fie scriitorul! Am fost în câteva licee şi puşti de 16-17 ani erau uimiţi pentru că ei de la profesorii lor ştiau că un scriitor e o persoană moartă. Cum adică? Acela din faţa lor poate fi cel mult zombie!

Iar dacă citeşti poezia lui, e chiar vie! Apropo de licee şi de profesori, tu l-ai avut profesor pe Octavian Soviany?

Da! E foarte mişto să ai la vârsta la care începi să scrii şi să citeşti, şi să visezi că o să scrii cărţi, şi că o să ai fani toate chestiile astea pe care le ai prin adolescenţă, să ai un profesor din ăsta, care e, la rândul lui, scriitor, şi e un tip care ştie foarte multă carte cu care să ai nişte discuţii importante în momentele importante ale creşterii tale, să îţi pună în braţe o carte importantă la momentul potrivit, să îţi prezinte un autor, să vorbească cu pasiune despre ceva, să îţi recite un poem într-un moment care poate să fie un declic pentru tine, ca un tânăr. Sunt mulţi care se pierd, care renunţă sau care se scârbesc de toată povestea asta cu scrisul, fiindcă în momente din astea cheie ale creşterii lor nu au parte de înţelegerea profesorilor lor, deci le duc profelor lor de română poemele, şi profa de română zice: „Ce-s prostiile astea?“- ea n-a mai citit nimic de 40 de ani încoace. N-a mai ieşit din manual, n-a mai citit nimic după ce a terminat facultatea de litere, că am întâlnit şi profe de română care n-au mai citit nimic, femeie de 50-60 de ani care nu mai citise nimic de 30 de ani! Păi, cum eşti profesoară de română şi literată şi om care a trăit într-o lume a cărţii? Dacă ai făcut literele, înseamnă că ai citit mult, măcar în facultate, teoretic vorbind, şi după ce ai terminat facultatea, tu nu mai ai nicio treabă cu cartea, te uiţi numai la telenovele?! Eu am avut norocul ăsta, să dau peste un tip care era nu numai un scriitor bun, dar şi tobă de carte.

„LA USR NU AU VENIT DECÂT TĂTUCI, CA NICOLAE MANOLESCU!“

Ai patru cărţi şi nu eşti în Uniunea Scriitorilor :).

Da, nu sunt!

De ce? Îndeplineşti criteriile!

Păi, le îndeplineam încă după prima carte, că trebuia să ai o carte premiată, iar prima mea carte a fost una ultrapremiată, deci puteam să intru de la 21 de ani în Uniunea Scriitorilor. Dar nu am simţit niciun moment în ăştia 12 ani trecuţi de atunci că mi-ar putea aduce ceva înregimentarea în chestia asta.

Eii… jumătate în plus la pensie!

Nu cred că apuc pensia, iar dacă o apuc – aş mai avea 33 de ani până la pensie – dacă nu vine vreo apocalipsă sau vreun al treilea război mondial sau o chestie din asta cumplită, care să omoare jumătate din populaţia globului, oricum sistemul de pensii nu va mai exista în formula actuală. Ca să nu mai zic că Uniunea Scriitorilor nu cred că rezistă mai mult de 2-3 ani! Deci, nu! Dacă e vorba doar de pensie, un om de treizeci de ani nu are de ce să fie interesat să intre în USR. De ce ai fi interesat să intri într-o chestie din asta de breaslă în care sunt mulţi scriitori?! Pentru sentimentul solidarităţii, poate! Că ai impresia că eşti cu nişte oameni care au acelaşi tip de idealuri sau, în fine, e o umbrelă, o pălărie mai mare şi că îţi poate apăra mai bine interesele tale ca scriitor, mai ales într-o societate ca asta, care nu dă prea mulţi scriitori şi în care toată lumea te exploatează: şi edituri şi reviste şi cam oricine. Dar Uniunea Scriitorilor nu face chestia asta, nu apără interesele membrilor ei! Uniunea Scriitorilor e o chestie bătrânească, făcută în anii ’50 de sovietici, care şi după 25 de ani de la revoluţie e încă supercomunistă şi pe ei nu-i interesează decât ca oamenii ăia bătrâni să ia 50% la pensie, să ia nişte indemnizaţii de merit şi să primească nişte bani de la guvern pentru nişte reviste pe care le citesc 50-100 de oameni! Niciuna dintre chestiile astea nu are legătură cu mine şi cu ce fac eu. Deci, de ce aş fi vrut să intru?! Am tot aşteptat să vină cineva să schimbe, să aibă o viziune, să facă proiecte, să facă legături, să văd făcându-se legături, că ziceam mai devreme, să se facă un puzzle. Din păcate nu s-a întâmplat asta, nu au venit decât tătuci, ca Nicolae Manolescu, care, când s-au trezit şefi acolo, au început să se poarte ca nişte mici Ceauşescu. Or, la naiba, dacă şi în 2015 avem mici Ceauşescu în fruntea scriitorilor, eu, cu siguranţă, nu am ce să caut acolo!

FOTO: Ana Toma

Articol publicat inițial pe Urbology.ro, la adresa 

http://urbology.ro/claudiu-komartin-elevilor-inca-li-se-spune-ca-scriitorii-sunt-persoane-moarte/