Text apărut pentru prima oară în Observator cultural, 6 februarie 2015, și publicat apoi și în cartea Scrisori de la Polul Est, apărută la Editura Agol în mai 2015, volum în care Bogdan Suceavă grupează câteva dintre cele mai pertinente scrieri din publicistica sa.
Înainte de a vă invita să vedeți filmul pe care l-am realizat cu Bogdan și să citiți textul preluat din volum, notez că autorul îmi mărturisea, imediat după ce încheiasem filmarea, că se așteaptă la atacuri concentrate asupra sa după distribuirea cărții și publicarea acestui video online și în social-media. Trebuie să spun că această premoniție se adeverește, chiar pe coordonatele primei idei exprimate în articol: actul de a publica în România literară nu este altceva decât un pas în procesul exercitării puterii.
În ultimul număr din România Literară (26/2015), cel mai imun lacheu manolescian la rușinea, fie și trecătoare, pe care o ființă umană normală o resimte în fața propriei imoralități – Alex Ștefănescu – deschide seria acestor atacuri. Criticul de închiriat, cum mai este cunoscut personajul, încearcă o demolare a uneia dintre cele mai bune cărți ale lui Bogdan Suceavă, Noaptea când cineva a murit pentru tine. Romanul, de altfel, este relativ singular și prețios în peisajul literaturii române contemporane, deoarece descrie evenimentele și fluxul psihologic care au distorsionat mentalul colectiv în timpul Revoluției din decembrie 1989 și examinează cum se poate întoarce o societate (cea românească, de atunci) împotriva ei însăși. Nu insist asupra tehnicii jegoase (îmi asum termenul) pe care Alex Ștefănescu o folosește pentru a demonstra că albul e negru (ruperea din context a unor citate foarte scurte – fragmente de propoziții, nici măcar propoziții întregi! – e doar vârful aisbergului) pentru că intenționez să revin asupra subiectului.
Nu mă îndoiesc că vor mai urma atacuri. Atitudinea curajoasă și onestă a lui Bogdan Suceavă, care expune tarele unei culturi poluate de corupție mercantilă, ale unei scriitorimi infestate de duhoarea de putreziciune morală ce vine dinspre conducerea U.S.R. – această verticalitate nu putea rămâne fără urmări. Eu încă sper că, după ce termină cu marii corupți, procurorii DNA vor ajunge și la U.S.R., și atunci va ieși la iveală toată dimensiunea ticăloșiei care ține prizonieră o breaslă întreagă în mâinile unei camarile veroase, hrănită de orgolii găunoase. Până atunci, însă, e de datoria noastră să strigăm în gura mare că împăratul e gol, că literatura română este ostatică în mâinile unor mafioți, că lucrurile nu mai pot continua așa pentru că mergem spre sinucidere culturală. (Victor Potra)
„Dacă cineva mai păstra iluzia că actul de a publica în România literară ar reprezenta și altceva decât un pas în procesul exercitării puterii, iată răspunsul în articolul semnat de N. Manolescu (în nr. 5, 30 ianuarie 2015): lui Alex Goldiș i se reproșează că a susținut rubrică în publicația condusă de G. Chifu (pentru a aminti doar un exemplu care convertește actul publicării în monedă de schimb). Exemplele de reguli absurde pe care N. Manolescu le invocă ar putea continua: răspunsul său către cei ce-au îndrăznit să-i chestioneze deciziile impresionează prin ignorarea oricăror reguli de decență. În nici o nuanță a textului N. Manolescu nu pare a sugera că pricepe care e sâmburele revoltei pe care situația o invită: Cum să-ți premiezi subordonatul? Aceasta e formularea problemei. Cu ce e situația asta diferită din punct de vedere moral de titlul olimpic cucerit de împăratul Nero în anul 67? E posibil ca N. Manolescu să-și imagineze că viziunea literară a domniei sale (presupusă ca fiind superioară) îl exceptează de la astfel de reguli. Ca și pe împăratul Nero, care și el se afla deasupra oricăror reguli și și-a permis să vină la startul cursei olimpice într-un car tras de mai mulți cai decât aveau carele celorlalți concurenți.
Înainte de a incrimina delictul de opinie (de care s-ar face vinovați toți cei care au chestionat decizia juriului care a servit Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” lui G. Chifu), N. Manolescu le reproșează protestatarilor că nu au operă. În prelungirea acestei idei, și dl ambasador N. Manolescu ar putea fi întrebat (1) ce activitate are în calitate de reprezentant al României la UNESCO, sau (2) câte publicații are pe plan internațional, în calitate de (fost) universitar. E posibil ca răspunsul să nu fie foarte lung, deși vechimea în activitate ar putea sugera contrariul.
Dificultatea cu care lucrările lui N. Manolescu s-au confruntat pe plan internațional e măsurată de disponibilitatea redusă a autorului lor de a se explica. Când e în situația să-și prezinte ideile unui alt public decât cel format din subordonații săi direcți, domnia sa întâmpină reale dificultăți să-și comunice mesajul. (Dacă ar fi altfel, autorul în cauză ar poseda o suită impresionantă de publicații pe plan internațional, nu-i așa?) Probabil înainte de 1989 tipul lui de discurs atrăgea prin contrast față de discursul oficial, dar cei din generația mea nu au cunoscut nici un alt fel de N. Manolescu. Îl văd însă foarte bine pe cel de acum, manifestându-se în plenitudinea principiilor sale. Oare la ce episoade ar fi dat naștere dacă ar fi fost ales președinte al țării, poziție pe care și-o dorea la un moment dat?
Dar cum anume a ajuns N. Manolescu să-și imagineze că are drepturi superioare oricărui alt muritor? Poartă cineva responsabilitatea acestei transformări din critic-cetățean în muritor înălțat deasupra regulilor? De vină e breasla literară românească, care a contribuit la zidirea acestei cecități progresive. În articolul intitulat Absența unui program, publicat în nr. 274 al Observatorului cultural, 23 iunie 2005, am amintit că dintre cei șapte candidați la conducerea Uniunii Scriitorilor de la alegerile din 2005, doar N. Manolescu nu și-a prezentat un program. Întrebam atunci: „În absența unui program și a unor idei de a conduce Uniunea, oare domnia sa nu are de pe acum toată libertatea de a conduce discreționar?” Să contemplăm roadele votului din 2005: N. Manolescu face ce știe mai bine, face ce a făcut dintotdeauna. Doar că acum consecințele morale sunt evidente. Suntem martorii unei atitudini care sugerează zero respect pentru colegi sau pentru cititori, zero respect pentru munca aproapelui, dar care permite dezvoltarea unei serii de decrete revărsându-se în cascadă din turnul de fildeș.
Sunt profund recunoscător fiecăruia dintre cei 33 de primi semnatari ai scrisorii deschise, cei care au protestat inițial împotriva abuzului evident în legătură cu decernarea scandaloasă a Premiului de la Botoșani în acest an. Ei au îndrăznit să se ridice împotriva felului discreționar de a lua decizii, stil care reprezintă marca personală a lui N. Manolescu. Sunt profund recunoscător lui Florin Iaru pentru investigația jurnalistică la finele căreia s-a văzut cum a operat N. Manolescu. Dacă vreodată cineva va avea inițiativa să-i ridice fostului respectat profesor o statuie, în vreun viitor improbabil în care literatura ar mai conta așa cum a contat până mai ieri, sper să nu fie omis detaliul esențial, și anume ca N. Manolescu să fie figurat cu telefonul la ureche. Da, acel telefon cu care a influențat procesul de jurizare. Rușinea de a-și fi premiat subordonatul cu banii unei terțe părți are toate șansele de a deveni partea nemuritoare a operei fostului lider al Partidului Alianței Civice, partid topit demult și el în același telefon, împreună cu speranțele tuturor celor care au crezut că substanța morală a acestui om ar conține vreo combinație de elemente superioare. Iată de acum adevărul”.
Bogdan Suceavă
