Arşiţa împovărării

Câmpii arse, fântâni secate, copaci prăbuşiţi în sinea lor aduceau imaginea apocalipsei atât de aproape încât spaima devenise stăpână fără vreo crâcnire. Soarele scurs din cercul lui topea pământul şi truditorii lui. Galbenul devenise roşu, verdele ajunsese galben ars şi parcă o umbră a morţii inspecta ceea ce a mai rămas din suflare. Dealurile se sfărâmau pe uscat şi ţărna lor gălbuie se prăvălea spre vale fără vreo remuşcare. Împrăştierea asta durea şi rănea inimi. Nu va mai fi lut pentru oale, nu va mai fi lut…

Au crăpat sărăturile şi încovoierea cojilor gri îmbogăţea imaginaţia vreunui creator rătăcit de ziua de azi. Câte forme, câte nuanţe, câtă risipă, câtă căldură, câtă frământare!

Pe-aici, la o palmă distanţă de lanul cu grâu, şerpuia pârâul vechi de când ştim noi. Au rămas pietrele goale şi albia s-a pierdut. S-a pierdut?

Se respiră neputinţă peste tot. Zile şi nopţi de trudă devenite scrum, înnegresc gândurile. Aşteptarea ploii a fost consecventă şi cu rugăciune. Încă nu se pornesc norii, încă nu scârţâie totul.

Se plânge în cor sau separat, se plânge. Uleiul din candelă nu se mai termină şi nici o boare de vânt nu dă vreo speranţă nimănui. Oftaturile sunt dese, întrepătrunse cu suspinele şi nimic nu înduioşează pe cine ar trebui. Limbile câinilor s-au lungit şi apa din vasul lor dă în clocot dacă stă răgaz de nicio oră. Umbra copacilor este fierbinte ieşită parcă şi ea din minţi. Nu mai protejează pe nimeni.

Au fugit nălucile din răscruci. Nopţile sunt încinse şi ard orice până şi visele. Se sufocă lumea, se distruge pământul, plânge cerul de mila noastră. Sunt răni pe care le vezi şi faci ceva să fie vindecate, sunt răni nevăzute şi ce poţi face?

Văd oameni îndoiţi de greutatea arşiţei şi-mbătrânirea se accentuează. Trece fierbinţeala prin ziduri şi parcă din zi în zi sunt tot mai subţiri.

S-au pus pe ars case, căpiţe de fân adunate numai cu mâinile şi cu sudoare. Se-aprind şi devin scrum cât ai clipi şi oamenii îşi rup hainele de pe trup ca semn de mirare şi neputinţă. În mormanele de cenuşă fierbinte au fost îngropate câteva bucurii. Au rămas doar grijile şi remuşcările. Taţii sunt trişti şi plâng în ei, mamele îşi şterg în continuu lacrimile, unii copii sunt copii, alţii au devenit maturi brusc.

– Cine să mai asculte cântatul greierilor?

– Cine? Când?

– Mai sunt greieri?

Ochii se odihnesc în palmele aspre doar câteva clipe. Sunt plini de praf şi lacrimi. Obrajii înoată într-un noroi sărat dar cui îi mai pasă?

Bătrâna cu ochii de cicoare saltă privirile spre cer. Bastonul pe care se sprijină e vechi aproape ca ea, dacă nu ceva mai mult. Cerul nu se uită la nimeni, este senin şi nu dă speranţe de înnourare. Bătrânica stă singură într-o casă mică dar curată. Florile de la geam zâmbesc numai şi le dă câte-o cană cu apă în fiecare zi. Le-ar pune mai multă dar când fântâna se supără, se duce în adânc. Şi acum se  supără din ce în ce mai des. E greu de scos apă şi de adus mai ales. Acum, o găleată este pentru o zi pentru că fiecare om trebuie să aibă un pic de apă acasă. Seceta asta ucide orice, fără milă. Azi, parcă e mai cald ca oricând. Nu poţi mânca, nu te poate răcori nimic şi mai eşti şi bătrân şi bolnav.

– Da, sunt singură! Nu mai am pe nimeni, doar pe Dumnezeu. Nu m-am plâns nimănui de nimic dar acum boala şi neputinţa mă apasă greu de tot. Aş plânge şi chiar plâng, dar ajută?

Şi tace. Căldura este năprasnică şi ai impresia că toate din jurul tău plâng din cauza asta. Şi ochii ei albaştri plâng. Din când în când şi-i şterge cu batista albă şi priveşte iar la cer.

– Nu cred că azi va mai ploua. Pe la orizont este un norişor dar nu e de ploaie.

Şi iar tace. Gândurile sunt încălzite şi ele. Braţele sun vlăguite dar pot duce la gură cana cu apă. Două sorbituri îi ajung. Cine să-i mai aducă până deseară încă o găletuşă cu apă? Toţi sunt pentru ei de parcă seceta asta i-a făcut pe toţi egoişti.

La colţul ogrăzii, în faţa cuştii sale, stă lăţit pe pământ, căţeluşul Puf. Albul blăniţei s-a transformat în gri. Nu mai latră, nu mai scheaună, stă îmbrăţişat cu pământul.

Stăpâna este la vreo doi paşi de el, dar nu-şi mai schimbă amabilităţi. Umbra este fiartă şi ce semne de viaţă să-ţi mai dea ţie, care eşti aproape moartă de atâtea zile?

Mă luptam cu apa de izvor şi nu-i simţeam gustul, mă legam cu funia de la fântână să încarc găleata în adânc, mă spălam cu ploaia şi simţeam soarele arzător, mă rugam şi mă rugam…

A doua zi am auzit cum căţeluşul Puf plângea. La casa stăpânei era doliu. Bătrâna cu ochii de cicoare murise de inimă sau cine ştie… dar aşa se spunea prin sat.

Ceva murise şi în mine.

Câmpii arse, fântâni secate, copaci prăbuşiţi în sinea lor aduceau imaginea apocalipsei atât de aproape încât spaima devenise stăpână fără vreo crâcnire. Soarele scurs din cercul lui topea pământul şi truditorii lui. Galbenul devenise roşu, verdele ajunsese galben ars şi parcă o umbră a morţii inspecta ceea ce a mai rămas din suflare. Dealurile se sfărâmau pe uscat şi ţărna lor gălbuie se prăvălea spre vale fără vreo remuşcare. Împrăştierea asta durea şi rănea inimi. Nu va mai fi lut pentru oale, nu va mai fi lut…