~ * ~
marlene se spăla într-un lighean cu smalțul sărit
apa cu clăbuci curgea în rîulețe pe trupul ei
eu citeam Whalt Whitman
marlene se freca cu buretele și fredona
ceva compus înainte de o mie nouă sute optzeci
dintr-un arțar cădeau frunze roșii
și se lipeau de pielea ei udă
ligheanului nu-i păsa el ruginea
în toate punctele esențiale
eu în whalt whitmanul cu rînduri ca rîulețele de toamnă
mă bălăceam
marlenei nu-i păsa se ștergea și ofta
Am mai citit poezia asta care pare a fi o re-re-repostare, dar îmi place la fel de mult.
Frunzele roşii de arţar şi rugina ligheanului sunt micile detaliile care crează atmosfera – una poetică, desigur – şi fac să se întrepătrundă cele două planuri, real şi imaginar, operând un transfer de la unul la altul, ca între două vase comunicante prin care curg “râuleţe de toamnă”.
Marlenei nu-i pasă de poezie, ea este poezie.
Dacă n-ai fi un prozator bun, ai putea fi un poet bun.
nu e repostare, avocățele, e rescriere. ai vreo problemă cu ligheanu, arțaru…sau poate cu Walt…?