Se zbuciumă răsăritul în culori arămii

pironindu-ne la spectacolul anunţat nu demult,

izvorul îmbrăţişează albastrul dimineţii

prăvălind secunde peste secunde,

din peniţa mea se naşte o lume,

poate prea grăbită,

poate prea pripită,

aritmică ori ba,

cine mai cunoaşte atâtea…

cântă pianul a toamnă

dezvelind zâmbetul ei duplicitar

dar şi al meu

apoi al tău

şi-al nostru în seară

 

plâng păsările de ducă

strângându-şi aripile în ele

prevăd ofertele sorţii lor

dar ciripesc a speranţă,

mă dor copacii de-atâta rugină,

mă roade cuvântul de toamnă

şi gând

dor şi dor…

se duc copacii din verde

minţindu-mă să trec prin peratic

că-mi voi recăpăta unduirea de izvor,

le ştiu prefăcătoria,

eu ştiu că ajungând la poem

mi-e mai uşoară iarna.