Hai să recunoaştem, Sophie, obsesiv confesivă cum sunt
eu nu spun niciodată totul până la capăt
pentru că-mi place să păstrez
puţină radioactivitate în creierul meu încântător,
ceva care să-mi zgârie cu unghiile adânc, noaptea, pieptul,
da, Sophie,
sunt de-o monstruozitate desăvârşită
şi chipul meu
se suprapune
pe oasele feţei tale zdrobite, mimează
teroarea şi umanul, extazul
în mâinile lui
transpirate şi puternice,
hai să recunoaştem, Sophie,
nu te voi învinge niciodată, aşa cum ai crescut,
nenorocită
ca o tumoră, pe sub tot ce era încă necontaminat,
nu te voi putea ţine
închisă
mai mult decât câteva zile, privind
cum ţi se stinge lumina şi ochii îţi devin
camere de ospiciu,
frumoasă cum eşti, Sophie,
cu tocurile tale
adânci
până în iad, cu tocurile care mă poartă
pe străzile astea încinse, prin cartierul ăsta
murdar şi la fel de bizar
ca prin 2000, când mă temeam
să ies din casă după lăsarea întunericului,
după lăsarea întunericului, îmi spun acum,
ce diferit şi minunat arată totul
pe întuneric, te iau de mâini
şi fugim
să colorăm în roşu asfaltul, un roşu
fantomatic, jumătate tu, jumătate eu,
de parcă aşa
aş putea face puţină lumină
în tot dezastrul ăsta,
da, Sophie, eu sunt tu şi
chipul meu se întinde
aşa frumos pe oasele feţei tale
zdrobite, păpuşa mea
teribilă, nimfa mea
întunecată,
hai să recunoaştem, Sophie, tu nu exişti
aşa cum nici eu,
nu.