Octavian Soviany și Ioan Es. Pop sunt priviți aproape unanim ca două dintre vârfurile literaturii române din ultimele decenii. Apariția recentă, la Casa de Pariuri Literare, a unor volume de interviuri care îi au ca protagoniști, ar trebui salutată ca atare. Bătrânețea ucenicului alchimist (CDPL, 2015) și Fețe jupuite (CDPL, 2015) sunt două cărți pasionante, care dezvăluie multe dedesubturi din traseele biografice ale acestor scriitori români de primă mână.

 

„Am trăit și am scris, am scris și am trăit… Viaţa poate fi frumoasă și la 60 de ani. Poate că în acești 60 de ani, aș fi putut să fiu mai atent cu cei din jurul meu, dar scrisul e un meșteșug care te obligă să te adâncești în tine și să devii puţin egoist. Cred că n-am fost nici un tată prea bun, deși am cu copiii mei relaţii excelente. Sunt sigur că am pierdut mult timp bătând cârciumile, nu neapărat în căutarea unor personaje. M-aș fi putut ruga mai mult și chiar aș fi putut citi mai mult. Oricum, dacă e să ne raportăm la reprezentările curente, în plan uman, existenţa mea a fost mai curând un eșec. Iată-mă la 60 de ani, interpretând perfect partitura ratatului din punct de vedere social: n-am casă, mașină, conturi la bancă (dar am datorii), mai nou – n-am nici măcar job, posed în schimb o solidă reputaţie de alcoolic.” (Octavian Soviany)

 

„Eu nu sunt un om echilibrat, doar că mi-am autoimpus ani de zile să simulez adaptarea, ştiind foarte bine că altfel nu voi supravieţui. Aparentul meu echilibru este rezultatul unor ani lungi de exerciţii de supravieţuire şi adaptare.” (Ioan Es. Pop)

 

„În afara cărţilor sale de literatură însă, cam tot ce trebuie să ştii despre omul şi scriitorul Octavian Soviany se află în această micuţă carte-interviu realizată, aproape fără cusur, de un cristian, care-şi cunoaşte foarte bine personajul. Interviul este plin de poveşti şi de confesiuni, căci Octavian Soviany, care se lasă prins în jocul confesiunii, se dovedeşte prin excelenţă un povestitor cu mult umor şi un fin portretist.

(…)

Dacă Octavian Soviany răspunde ca un povestitor, Ioan Es. Pop răspunde ca un poet, în fraze misterioase, formulări paradoxale, în aforisme, metafore, versuri (…). Cu modestia şi calmul proverbiale, afirmîndu-şi deseori discreţia, frica, laşitatea, abandonul (Ioan Es. Pop este un fel de Livius Ciocârlie al poeziei), poetul vorbeşte despre plecarea din Maramureş, munca pe şantierul Casei Poporului, «Ieudul metafizic», întîlnirea cu Cristian Popescu, apartenenţa la generaţiile ’80 şi ’90, cariera ratată de profesor, munca în presă, credinţa în poezie etc.” (Marius Chivu)
 

Tags: , ,