Câți au auzit de Radu Aldulescu? Nu este o „vedetă” literară sau o figură intelectuală „multilateral dezvoltată”, ci „doar” unul dintre romancierii cei mai apreciați la noi de critici (cel puțin dintre cei debutați după 1989). Printre romanele sale se numără „Sonata pentru acordeon” (premiul Uniunii Scriitorilor), „Amantul Colivăresei” (nominalizat de curând la un premiu european), „Cronicile genocidului” (premiul „Augustin Frățilă”), „Istoria Regelui Gogoșar”, „Mirii nemuririi” (premiat de Academia Română în 2006) etc., la care se adaugă scenariul filmului „Terminus Paradis” (de Lucian Pintilie).

În ciuda sporadicelor burse și premii (nu am reușit să aflu soarta celor 10.000 de euro pe care i-a primit sau trebuia să-i primească de la organizatorului premiului „Augustin Frățilă”), Aldulescu a trăit și trăiește în continuare în condiții modeste, nefiind salariat (din vânzările de carte nu primește decât 10%.). Muncitor necalificat în perioada comunistă, a ales să rămână scriitor liber profesionist și să scrie romane în majoritatea timpului, în pofida tuturor celor care îi spun să-și ia un „job”. Nevoit să se mute de-a lungul timpului, Uniunea Scriitorilor din România l-a lăsat acum doi ani să ocupe o cameră în sediul Asociației Scriitorilor din București (cu mai mulți ani în urmă, a stat și în vechiul sediu al Uniunii).

Brusc, conducerea USR-ului anunță renunțarea (unilaterală!) la sediul de pe strada Nicolae Golescu, cedat astfel Primăriei Capitalei. Cu o zi înainte de eliberarea imobilului, Radu Aldulescu este somat să plece. Cauza ar fi cheltulile de întreținere și chiria „enormă” de 1.000 de lei, dar Dan Mircea Cipariu, președintele filialei de poezie a Uniunii și contracandidat la alegerile trecute, susține în articolul „De către cine și de ce ”a fost nevoită” USR să renunțe la sediul ASB?” că abandonarea sediului și comsarea filialelor au o legătură cu atitudinea de dizidență a unora dintre membrii acestor filiale (printre care și Radu Aldulescu) față de Nicolae Manolescu, președinte la al treilea mandat (după ce a modificat constituția USR-ului pentru a avea un număr „nelimitat” de mandate).

După scandalul premiului Eminescu acordat printr-o fraudă lui Gabriel Chifu (vicepreședintele Uniunii), nemulțumiții s-au coalizat anul acesta în așa-numitul „grup pentru reforma USR” (nu sunt membru al Uniunii, dar am scris în ultimul an despre problemele lumii literare, astfel încât am putut asista la discuțiile grupului), care a fost atacat de Manolescu și ceilalți din vârful ierarhiei Uniunii în nenumărate feluri. Criticul șaizecist le-a amintit în stil mafiot dizidenților că i-a publicat în România literară, iar acum îl supune aceluiași tratament pe Radu Aldulescu, căruia îi reamintește că „editura Cartea Românească, a Uniunii Scriitorilor din România, este editura care i-a publicat cărțile lui Radu Aldulescu”… La câteva zile după scrisoarea deschisă contra deciziei USR și deschiderea unui cont pentru donații, Primăria anunță că scriitorul poate să nu mai plece. Final fericit pentru Radu Aldulescu, dar este doar concluzia unui scandal literar între multe altele. De la nivelul de profunzime ar trebui să se ridice mai multe întrebări.

*

Cui ar trebui să îi pese de scriitori și de ce? Statului? Ei bine, cred că mulți dintre voi ați auzit din discuțiile pe care le-au generat acțiunile (sau lipsa de acțiuni a) Institutului Cultural Român. ICR-ul din mandatul Patapievici a scandalizat (evident, pe alți români, nu pe străini) prin artiștii și scriitorii contemporani care au fost promovați, pe când ICR-ul din ultimii ani i-a nemulțumit pe unii prin atitudinea conservatoare. Alții sunt nemulțumiți din principiu cu pretenția de reprezentare națională a institutelor de genul ICR-ului, cu faptul că institutele culturale și evenimentele de genul bienalelor de artă contemporană îi promovează în numele culturilor naționale pe indivizi a căror contribuții artistice, literare etc. au fost făcute adesea în pofida „culturii naționale”, în baza unor puncte de vedere cosmopolite ș.a.m.d.

Poate știți că regimurile totalitare recompensau cu privilegii (inclusiv financiare) semnficative pe scriitorii capabili de propagandă „frumoasă” (atâta timp cât nu erau suspectați de „decadență burgheză”), dar mai puțini conștientizează trecutul scrisului: între cronicarii și poeții de curte din mileniul trecut (să nu uităm: deși literatura română este predată la școală după „criteriul estetic”, letopisețele au rămas în programă) și scriitorii solitari pe care i-a consacrat modernitatea se cască un vid. „Poeții damnați” și Van Gogh-ii artei suferă până astăzi de pe urma acestei condiții: libertatea artei (de a exprima orice, chiar și valori opuse de cele ale colectivității/societății) cere asceză. Constrângerile vechi au dispărut, dar rezultatele acestei noi libertăți sunt subordonate instituțiilor care mediază contactul nostru – „preoții” artei moderne.

Cel puțin până la apariția Internet-ului, artiștii și scriitorii care nu se adecvează tiparelor profitului pe termen scurt (literatura de „best-seller” și literatura modernă „serioasă” ca două lumi paralele, separate) nu puteau să aibă succes pe termen lung decât organizați în grupuri concurente (Bourdieu a realizat în „Regulile artei” un model teoretic care descrie destul de bine felul în care se succed aceste curente) și mediați de autoritățile instituționale. O mediere, o separare care a susținut și se crede că ar trebui să susțină în continuare o viață demnă (dacă nu privilegiată – când un regim totalitar este relaxat în ceea ce privește scriitorii „apolitici”) pentru creatori care ar fi fost cu totul pierduți pentru cultură (exemplul clasic: dacă ar fi scris în secolul acesta, Kafka ar rămâne obscur). Dar realitatea este că toată creativitatea aceasta pare să fie destinată doar criticilor – niște instanțe abstracte pentru cititorul scutit astfel de „fizica cuantică” a literaturii „dificile” (în raport cu niște obișnuințe de lectură, desigur). Când criticii își pierd legitimitatea și așa-numiții „cititori avizați” se împuținează, scriitorii „dificili” pot să nu mai apară decât sporadic și să treacă neobservați și demotivați.

Nu cunosc toate ițele poveștii din jurul lui Radu Aldulescu, dar constat un lucru: trăim într-o lume în care de un Radu Aldulescu nu se aude decât dacă ia un premiu „important” (unii încă mai cred în Nobel-ul pentru literatură) sau dacă este dat afară și moare de foame. O lume a spectacolului pe altarul căreia ești sacrificat ca artist – dacă nu, la nevedere, ești un ins suspect sau doar minor, obscur. De-asta îmi place Internet-ul: le lasă scriitorilor posibilitatea de a ieși din astfel de scheme arhetipale (fiindcă Meșterul Manole de ieri, care se lăsa în voia unei voințe sacre, este astăzi la cheremul politicii) și de a fi reprezentați prin propriile forțe. Din păcate, sprijinul cititorilor (prin „crowdfunding” și „stabilește tu prețul”) este o cu totul altă discuție. Timp în care cei mai „realiști” vor striga în continuare „mori de foame dacă nu faci muncă serioasă”… De parcă incapacitatea noastră de a ne supune cu totul acestui dresaj, acestei „curse de șoareci” care ține mai toată viața ar trebui să fie aspru pedepsită sau măcar luată în derâdere, nu-i așa?

[Pe scurt: Povestea lui Radu Aldulescu este cea a tuturor artiștilor care suferă de pe urma naturii ipocrite a societății – un loc în care creativitatea e tolerată și oarecum „promovată”… în numele profiturilor pecuniare și simbolice. Putem spune „vai, săracul artist” și eventual acordăm un mic sprijin financiar (adesea cei care – ca mine – ar dori să-i poată sprijini pe toți artiștii pe care-i respectă nu au această posibilitate, iar cei mai mulți dintre cei care ar avea banii necesari nu sunt interesați…), dar rămân în picioare condițiile și mai ales mentalitățile care perpetuează această situație. Ciclul de „muncă” și „timp liber” îi face pe mulți să lase ceea ce le depășește orizontul de așteptare în seama unor enclave de alți „profesioniști” (pe cale de dispariție). Doar în anumite posibilități pe care le oferă Internet-ul s-ar putea găsi o cale – doar parțială, nu mai putem avea pretenții „totalitare” – de a evada încetul cu încetul din aceste probleme, atâta timp cât învățământul (mai ales românesc) conspiră pentru a ne scârbi din adolescență de arte și artiști, ne stimulează indiferența față de creativitate.]

 

Tags: , , , ,