În a doua jumătate a anilor 2000, o perioadă în care la „generația 2000” apăruseră diferite reacții mai mult sau mai puțin timide (ca „manifestul boierist”), începuseră să apară pe Internet diverși inși care încercau să-și manifeste pasiunea pentru avangarde în diferite moduri: cei mai mulți publicau texte cu pretenții de „neo-” „sau „postsuprarealism” (tentative palide de dicteu, în cel mai bun caz cu un oarecare impact „dada”; un exemplu pozitiv ar fi volumul mai recent al Corinei Dragomir, „Dialize cu surprize amulete pentru fete”), iar câțiva publicau eseuri diletantistice (eventual și simulacre de manifeste), încercau să contribuie la Wikipedia sau – sub pretextul regimului de „utilizare cinstită” pe care îl avea „biblioteca virtuală Agonia” – să posteze textele avangardiștilor (români mai ales), ca o reacție la slaba lor circulație (Gherasim Luca sau Stephan Roll erau mai greu de găsit decât textele unui Vasile Militaru sau Panait Cerna).

M-am numărat printre acești „vinovați”. Aflat la început de drum și total nepregătit pentru condițiile „oamenilor mari” (adică „lumea literară”), am depus tot felul de eforturi care, privite în retrospectivă, au avut și o parte nocivă: din cauza precarității surselor (alt subiect, altă poveste lungă), sunt sigur că am pus în circulație texte cu „typos” sau date inexacte. Din moment ce nici până astăzi nu prea avem o sursă de informare și de promovare de valoarea unei Dada Archive (de exemplu), iar puține dintre cărțile avangardiștilor au fost reeditate integral sau chiar selectiv (mai bine „acoperit” este un Grigore Cugler decât un Paul Păun), consider totuși că nu a fost în zadar. Mi-ar plăcea într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat să refac acel mic site despre toți cei asociați cu avangarda românească (inclusiv unii mai degrabă de la marginea modernismului), chiar dacă mai potrivită ar fi astăzi o platformă critică (cvasi)academică. Dar să revin în jurul anului 2010.

Abia astăzi înțeleg că eu (cel puțin) percepeam avangardele istorice printr-o grilă care trecea oarecum între paranteze aspectele larg „culturale” sau „socio-politice” și care nu sesiza diferența de grad dintre „manifeste” și textele care nu erau propriu-zis „programatice” (evident, în prozopoemele lui Sașa Pană sau ale lui Stephan Roll se puteau regăsi nenumărate fraze programatice). În plus, credeam în „capodopere avangardiste” – „Ulise” al lui Voronca, de exemplu. „Ulise” ar fi o „capodoperă” pentru că ar ilustra la modul cel mai radical acel „integralism” pe care Voronca îl teoretiza în aceeași perioadă… sau pentru că unele versuri/pasaje sunt pur și simplu memorabile (fie și datorită influențelor evidente din moderniștii francezi sau din Whitman)? Eram incapabil pe-atunci de o asemenea distincție analitică, dar nici nu aveam un „fundal” solid. Nu era o opreliște pentru mine: tratam literatura – față de care eram încă un neofit – cu aceeași dezinvoltură pe care o afișam în privința muzicii (de pe site-urile de review-uri înțelegeam că nu ai nevoie de blazonul unei publicații pentur a scrie un review bun), a jocurilor video sau a… design-ului interior. (Nu am crescut „între cărți”, ci între reviste, TV, calculator… Dacă menționez astfel de amănunte autobiografice, o fac pentru a se înțelege mai bine de ce nu am avut și nici astăzi, după ce am absolvit Literele, nu am spirit de „literat” în totalitate.)

Prin 2008-2010, pe când mă pregăteam să public în afara Internet-ului, mentalitatea mea era juvenilă: mă întrebam atunci, de exemplu, de ce reviste precum „Tomis” sau precum „Dilema veche” nu găzduiau mai multe poezii. Când am aterizat în redacția Tomis (abia în 2010), eram singurul din încăpere care nu era blazat la vederea teancurilor de cărți și reviste primite prin poștă, ci plin de curiozitate. Nu aflasem încă de la nimeni (deși începusem deja să primesc comentarii că nu aș avea „criterii”) că există ierarhii estetice pe care ar trebui să nu le amestec, că nu pot pune în aceeași enumerare *ahem* Ion Horea și Alexandru Mușina. Am deprins mai târziu cutumele lumii literare (ceea ce mai greu se învață dacă nu frecventezi cârciumile literare), dar am rămas întrucâtva relativist.

Dacă Daniel Clinci, unul dintre puținii redactori care au rezistat în perioada de agonie a revistei, mi-ar fi spus că – de exemplu – el consideră revistele (strict) literare ca fiind „moarte”, mi-aș fi permis să nu-l cred. Ideea unei reviste strict literare și fără ilustrații nu mi se părea „abominabilă”. Îmi permiteam în naivitatea mea, cum spuneam, să mă intereseze plachetuțele de poeți obscuri de prin redacție (sau de prin alte biblioteci) fără o undă de scepticism sau de plictiseală de „specialist”. Așadar, felul lui Daniel de a se raporta la entuziasmele mele (de-a lungul discuțiilor noastre din perioada decăderii Tomis-ului și din următorii ani) mi se părea când de un „flegmatism” impenetrabil, când un fenomen curios, ceva între un nihilism greu digerabil și un spirit oarecum „zen” pe care îl invidiam în excesul meu de zel…

*

Daniel Clinci, Avangardă și experimentVoi deschide această rubrică de articole mai mult sau mai puțin legate de avangarde (istorice sau „post-istorice”) tocmai cu un text (pe care ar fi trebuit să-l public acum un an de zile, dar pe care nu l-am finisat la timp) despre volumul „Avangardă și experiment. De la estetica negativă la cultura postmodernă” (Tracus Arte, 2014), cercetarea doctorală a lui Daniel Clinci, actualmente membru al echipei „Post/h/um”, o revistă independentă (de universități, deși toți membrii redacției au terminat doctoratul) care și-a propus să publice traduceri din teoreticienii culturali în vogă – studii postumaniste și nu numai…

Deși un studiu cu un vădit caracter critic, „antidogmatic”, „Avangardă și experiment” mi se pare că poate reprezenta un punct de ruptură pentru studiile românești dedicate avangardelor. În schimb, rubrica aceasta va avea și un aspect oarecum programatic, să-i spunem polemic. Consider că mulți dintre cei care mai încearcă să practice în scris tehnici precum cele suprarealiste nu conving tocmai din cauza lipsei lor de miză, a diletantismului practicat cu voioșie (de care este vinovat și subsemnatul…). Am descoperit că – așa cum este evident în artele vizuale – lecturile din teoreticieni, analiști ai culturii etc. pot să și stimuleze creativitatea (deși mulți dintre literații care s-au îndreptat înspre zona aceasta teoretică – în sens larg – au abandonat practica, considerând că ar fi în zadar să te mai manifești într-un câmp deteriorat și vetust precum cel literar). Mai multe despre acest subiect în textele viitoare (poate când voi vorbi despre filonul experimental din poezia americană); mă opresc deocamdată la trecerea în revistă a aspectelor pe care le pune în discuție „Avangardă și experiment”.

(va urma)

 

Tags: ,