De unde va sări iepurele? Un critic ar trebui să fie (teoretic!) în stare să citească (mai) tot și să fie capabil să-și dea seama de starea lucrurilor (!) chiar și în cazurile în care „ambalajul” nu prea corespunde: există posibilitatea ca un volum de poezie apărut la Cartea Românească să fie de o calitate evident discutabilă sau chiar ca un poet din „gruparea Amurg Sentimental”, „noua școală de la Târgoviște” sau altele asemenea să se dovedească a fi mult mai bun decât ar „trebui” să fie cineva din respectivul areal al literaturii. În realitate, cel puțin unii dintre criticii literari (de la noi) par să rămână la stadiul „etichetelor” de pe „marfă”, să nu bage în seamă volumele mai mult sau mai puține bune care nu apar la „editurile de poezie” sau chiar să meargă numai pe mâna „recomandărilor” de bun augur care vuiesc prin USR… (Să fim liniștiți: lucrurile astea nu contează prea tare.)
„Vată de sticlă” nu a sărit chiar din neant. O remarcasem printre noile apariții de pe stand-ul editurii Charmides (la Gaudeamus, evident), dar ceea ce m-a făcut să nu mai ezit a fost recomandarea lui v. leac (cel de la care, de altfel, am auzit prima dată de Petru M. Haș și de alte „fainoșaguri”). Puținele informații biografice pe care le-am putut afla (că Sebastian Big ar fi clujean, că ar fi DJ și că ar avea un fel de legătură cu lumea artei) conturează profilul unui outsider pur și simplu pasionat, nu al unui personaj care ar căuta să impună ceva. Nu știu câte a citit din/despre „poezia conceptuală” și alte asemenea lucruri, cert este că s-a gândit să aplice în scris principiile unei mișcări „muzicale” și „vizuale” care se numește vaporwave (detalii mai jos) și că, așa cum reiese și dintr-o notă ștearsă de către editorii Wikipedia, ar fi vrut să breveteze „poezia de tip vaporwave”.
*
Vaporwave (2011–) este (pen)ultima dintr-o serie de tendințe (mai mult sau mai puțin efemere) care au apărut pe Internet și nici nu prea aveau cum să se dezvolte altfel (voi scrie și cu altă ocazie despre hypnagogic pop, chillwave sau witch house). Practic, vaporwave constă în preluarea unor materiale-sursă (muzică, dar și imagini/video) provenite din anii ’80-’90: smooth jazz, new age, muzica folosită în lifturi sau produsă în serie pentru reclame și producții radio/TV (library music), animația 3D primitivă din demonstrații sau din primele jocuri video ș.a.m.d. Materiale preluate uneori cu mici schimbări (voci îngroșate sau „glitch”-uri inserate) sau chiar în stare brută, astfel încât, deși unii dintre cei asociați cu scena vaporwave pretind că au pur și simplu retro-nostalgie, au apărut foarte repede interpretări de stânga. Pe scurt: o oglindă pentru capitalismul acceleraționist, cu două fațete: critica și fascinația. Și exact acest aspect este relevant și în cazul textelor lui Sebastian Big.
*
Revenind la „Vată de sticlă” (o copertă „glitchy”, destul de diferită de stilul „vaporwave”, dar cu o grafică 3D sugestivă), nu o să regăsim aici liste de mall-uri fictive sau nume scrise în litere Kanji obținute prin Google Translate, nu vorbim aici literalmente de vaporwave așezat în versuri. În schimb, textele din „Vată de sticlă” sunt crâmpeie interșanjabile și permutabile de proză (pseudo)științifică de popularizare, de discurs monoton (așezat în versuri, sic!) emanat de o instanță impersonală care (ab)uzează de pluralul persoanei I, pentru a realiza o comuniune retorică: „Nu de puține ori,/informații științifice de ultimă oră,/preluate din mass-media,/ne ajută să ținem cumva pasul/cu un nivel mediu de cultură generală./Oare chiar așa să fie?” (50., p. 57).
Evident, instanța aceasta anonimă și autoritățile la fel de anonime pe care le invocă („oamenii de știință”, „specialiștii”) nu fac decât să pună în scenă umorul sec al axiomelor și al truismelor (sau – mai exact – a tot ceea ce poate fi catalogat ca atare), ori al curiozităților de tip I fucking love science: „În limbajul familiar se spune adesea/despre persoanele mai distrate/că au fluturași la cap./Expresia își are originea/în zborul fluturilor,/care nouă ni se pare foarte dezordonat,/asemenea comportamentului persoanelor vizate./…/În realitate,/fluturii pot zbura cu o mare agilitate/datorită numeroasele tipuri de curenți de aer/pe care-i stârnesc prin mișcările aripilor lor./Acestea sunt concluziile unui studiu care ar putea duce/la realizarea unor avioane spion ultrarapide,/care ar putea constitui următoarea generație/a roboților de război.” – 24., p. 30.
Oricum, impresia de „obiectivitate” și de „platitudine” pur științifică este o iluzie foarte fragilă, căci ticurile lingvistice ne fac cu ochiul: „se (poate) spune că…”, „de regulă”, „nu întâmplător”, „nu este deci de mirare”, „fără îndoială”, „e și firesc” etc. Pe alocuri, farsa formulărilor se îngroașă până la neverosimil, ceea ce „strică” puțin din iluzia simulării: „Silicoane și alte produse de sinteză/o transformă fie într-o fabrică de lapte matern,/fie într-o scândură de numărat coaste,/fie într-o guralivă cu buze mai groase decât degetul mare./La polul opus se află femeia perfectă,/pe care o putem descoperi/numai într-un anumit stil franțuzesc/al secolului XIX,/și anume academismul” – din 47., p. 54. Câteva texte pot da însă impresia de copypaste (așa cum se întâmplă adeseori în poezia conceptuală americană): „Dacă aveți fața în formă de inimioară,/cu bărbie ascuțită,/evitați coafurile cu fruntea și urechile descoperite./Vi se potrivesc tunsorile asimetrice,/cu lungimea părului medie./Purtați breton sau cărare pe mijlocul capului.” – din 41., p. 47-48. „Expresivitatea involuntară” a tropilor tociți este însă atent calculată: „Mușchii faciali își pierd din elasticitate/și ridurile invadează obrazul” – din 40., p. 46.
Progresele și „rigoarea științei” („Că știința nu poate accepta/o afirmație lipsită de dovezi/deranjează pe multă lume/…/Probabil că adevărul la care visăm/nu va fi atins vreodată,/dar omul de știință se va apropia/la o distanță infinitesimală de el/Multe dintre teoriile acceptate acum/se vor modifica în timp./…/Dar pentru asta e nevoie de dovezi./De dovezi clare./De dovezi incontestabile”, 18., p. 22-23; „Ca în multe alte domenii,/nu avem răspunsuri precise la aceste întrebări/.Universul este prea mare,/iar aparatele noastre/nu au putut pătrunde suficient de adânc/în tainele pe care le cuprinde.”, 22., p. 28) și „stilul de viață modern” se află în centrul acestui discurs, dar aici spiritul iluminist este redat caricatural (exact acel raționalism corporatist pe care îl prezintă vaporwave-ul): „În fond, întregul edificiu al Naturii,/din afara și din înăuntrul nostru,/este organizat ca orice întreprindere/sau instituție create de noi pentru noi/sau în serviciul celorlalți./Nu avem decât să comparăm/și să acționăm” – 26., p. 32.
Discursul tinde să fie nu al unei eminențe cenușii, ci mai degrabă al unui spirit mediocru, pe alocuri de-a dreptul în registrul minor al manipulării de „teleshopping”, în care poate încăpea aproape orice, de la psihanaliză până la medicina homeopată: „Căutarea elixirului tinereții/a reprezentat o preocupare constantă pentru oameni./…/O speranță în acest sens ar putea-o consititui/utilizarea în scopuri medicale/a unei plante numită științific Rhodiola rosea,/pe care mulți cercetători/o consideră deja soluția ideală/pentru a deveni centenari” – 45., p. 52. Nu lipsesc nici ezoterismele: „Chiar și în veacul cibernetic/început de câțiva ani,/aceeași știință/care produce miracole palpabile/se arată neputincioasă/în a explica anumite fenomene/sau pur și simplu originea unor obiecte/aflate în diverse locuri de pe planetă” – 9., p. 13 sau „transferul energetic/realizat și prin îmbrăcăminte,/element vital ce derivă/din faptul că absolut orice lucru/și ființă are capacitatea de a emite vibrații./Bune sau rele pentru sănătatea noastră,/în funcție de frecvență.” – 57., p. 65.
*
Nu am făcut aici decât să semnalez o carte care ar necesita (și din partea mea) o schimbare destul de semnificativă de metodă, lucru de care nu ar fi capabilă decât o foarte mică parte din critica literară de la noi, mai toată disperată și astăzi de cât de „sterilă” este „poezia minimalistă”. După receptarea de care a avut parte în 2015 volumul „Dmitri: genul cinic”, mi se pare clar că nu prea suntem pregătiți pentru un discurs (până la urmă) poetic care (aici) iese complet de sub tutela liricului și a fascinației față de autor (fie ea și în formula „slabă” a biografismului). Dar nu vreau să sugerez că Sebastian Big ar fi neapărat the next big thing – e suficient faptul că a scos cartea asta și că e mișto cât de departe a putut să ajungă. O să vă tăvăliți de râs sau o să aruncați placheta pe geam – dar își va face efectul.
Tags: Conceptualism, Poezie
