Cabaret Călinescu

(A trecut o lună de la numărul cu pricina, timp în care au mai avut loc și alte scandaluri – „la unison”, vorba lui Chifu -, iar la colocviul DADA (desfășurat cu destul de mare seriozitate la Biblioteca Academiei Române) s-a putut achiziționa un tom masiv intitulat Avangarda românească, îngrijit de Ion Pop și publicat anul trecut la editura Academiei. Abia de curând am văzut o reacție, și anume cea a lui Mircea Țuglea, care semnalează cu un admirabil calm englezesc greșelile impardonabile din ediție – repet, una scoasă de „Academia Română” – și „atitudinea condescendentă” a lui Eugen Simion, prezent cu veșnicul clișeu „avangarda n-a dat mari poeți”… în comparație cu „Tudor Arghezi, Bacovia, Blaga, Ion Barbu – adică adevăraţii mari poeţi, creatorii, în fapt, ai modernităţii româneşti”.

Ce au în comun cei doi reprezentanți ai establishment-ului, Manolescu și Simion? Umbra lui G. Călinescu și nostalgia pentru generația literară „de glorie”, cea a anilor ’60… România „literară” nu-i sub steaua lui Voltaire, ci a lui Călinescu – visul unui clasicism care nu mai poate fi despărțit astăzi de conversatorismul autoritar sau măcar traseist…

Deloc de mirare că sub semnăturile lor și ale acoliților au apărut în ultimii ani tot felul de atacuri nu numai la adresa douămiiștilor, ci și la adresa celor mai mulți dintre (neo)avangardiștii ori postmoderniștii pe care aceștia îi acceptă sau admiră (a se compara cu situația de la începutul anilor 2000, când generația ’80 se înfingea în sistem). Țin momentan să scriu numai despre articolul lui Mihai Zamfir (pe care l-am cunoscut personal și pe care îl respect cel puțin pentru Poemul românesc în proză), Tzara înainte de Tzara.)

{Cine mai citește revista aia în care publică Oana Boc și Dumitru Zdrenghea?!… A, stai, se numește România literară, are pedigri (pe care nu îl contestă nimeni, dar care nu garantează în sine calitatea revistei într-un cu totul context decât cel al vechiului regim), deci e clar că asta îți dau motoarele de căutare dacă ești în căutare de reviste literare din România (dar de ce ai mai căuta reviste „literare”? Păi, dacă ești literat… n-ai ce face!). [Așa cum remarca unul dintre membrii Grupului pentru Reforma USR, am ajuns să așteptăm din nou cu sufletul la gură România literară, dar pentru cu totul alte motive…]

N-are rost să ne plângem, viața merge mai departe, iar tinerii scriitori (dintre care nu puțini se raportează implicit sau explicit la avangardele istorice sau măcar la generația Beat, de exemplu) folosesc alte mijloace, alte platforme. Din ceea ce fac ei nu ajung decât ecouri distorsionate într-o revistă ca România literară, unde nu se mai fac decât elogii deșănțate și – mai ales – „raderi”. Un joc foarte serios de-a literatura din care aparențele de fair-play au cam fost spulberate.

Nimic aparent nou: o mare parte din critica literară a fost scandalizată în momentul în care a debutat literatura „pornografică” a douămiiștilor. Diferența este că au trecut anii și nu toți tinerii de atunci au devenit în totalitate „conformiști” (ceea ce rămâne de discutat cu altă ocazie), pe când critica literară a avut un alt traseu. Să spunem doar că „mizerabilismul” și „pornografia” generației 2000 rămân nechestionate în mainstream, în timp ce Octavian Soviany demonstrase deja în Cinci decenii de experimentalism cât de variat este spectrul acestei generații (dincolo de aspectul hard al fracturismului). Dar Soviany face parte din „falanga” Mincu, iar, după cum prea bine știm, Nicolae Manolescu a reușit să-l minimalizeze cu destul de mare succes pe Marin Mincu, neavând acum de înfruntat decât „gheriștii obraznici” („Vicioasă gândire, Iovănel!”)…

Am mai spus-o: am rezerve în privința multora dintre cei care reprezintă „critica literară tânără” (oamenii cei mai competenți, evident, preferă să rămână în spațiul universitar, unde studiile dedicate literaturii de după 1989 sunt deocamdată sporadice). În schimb, nu văd decât gesturi sinucigașe în textele mai recente ale unor Nicolae Manolescu sau Alex. Ștefănescu. Cele câteva rânduri pe care le-a scris Manolescu despre Noaptea de gardă a Ionelei (sic) Cristea sunt cu nimic superioare unor rânduri oarecare scrise pe Goodreads (prefer să scriu ceva pe Goodreads și să primesc orice fel de feedback decât să zacă un text într-o revistă literară care nu prea circulă, care nu acceptă comentarii și/sau care își restricționează arhiva), iar pe cel care dezgroapă cărți în funcție de comanda momentului nici să nu-l mai pomenim.

Cunosc cititori – chiar dintre cei care nu au avut nicio treabă cu Literele – mai conectați la pulsul literaturii de la noi sau de aiurea, dar unii nici nu au vrut vreodată să scrie „critică literară”, alții au abandonat pe parcurs (din diferite motive). Care este soarta absolvenților de Litere în timpul acesta?… Și ce au interes ei pentru alte cărți decât cele scrise de autori canonici?…}

*

Iată că numărul 5/2016 din România literară este dedicat Cabaretului Voltaire… Nu aveam așteptări ridicate, dar am fost destul de plăcut surprins de articolele semnate de Radu Cernătescu și Cătălin Davidescu. În schimb, ceea ce a scris pentru această temă Mihai Zamfir ar trebui să primească un premiu…

Deși titlul – „Tzara înainte de Tzara” – anunță o temă abordată deja de multe ori, dar poate neepuizată (și anume Primele poeme ale lui Tzara), mai mult de jumătate din articol se dovedește a fi o răfuială cu spectrul avangardelor, deși una care debutează sub promisiunea unei reviziuri critice: „A însemnat avangarda un moment important al literaturii româneşti din secolul XX sau un simplu episod pitoresc? A marcat ea Interbelicul în chip durabil [s.m.; de parcă nu am ști că niciun model interbelic nu a putut avea continuitate după 1947] ori s-a rezumat la o operaţiune de marketing cultural [s.m.; presupoziția fiind aceea că un fenomen „cultural” ar fi inferior unuia <<pur>> „literar”]? Iată întrebări la care istoria noastră literară a răspuns mai degrabă evaziv, şovăind între soluţii contradictorii.” Faptul că Mihai Zamfir vede la Marin Mincu și chiar la Ion Pop (despre care nu se poate spune că nu ar fi avut niciodată rezerve în ceea ce privește textele celor pe care i-a reeditat) „strigăte de entuziasm” este doar un indiciu al revizuirii devenite revizionism.

Scopul avangardiștilor ar fi fost „să anuleze tradiţia literară creînd o literatură total diferită de ceea ce ea fusese pînă atunci” (dar atunci de ce aproape fiecare avangardă și-a înjghebat câte o tradiție „alternativă”?). Și, evident, „poezia tradiţională [s.m.; care tradiție?] s-a oferit drept obiect predilect al distrugerii”. Lăsând la o parte „amănuntul” că manifestele avangardiștilor nu au fost doar „literare”, este cel puțin suspect faptul că nu se pomenește absolut nimic despre simboliști și nu se face nicio distincție între protoavangardă și avangarda propriu-zisă: „primele semne lansate de avangardişti au luat forma versului alb şi a versului liber, a plurimetriei, a renunţării la strofă şi chiar a renunţării la ritm” (așteptăm exemplele concrete).

Și astfel urmează o demonstrație: spre deosebire de cea franceză, „prozodia românească de factură clasică” nu avea cum să dea semne de epuizare… Dar s-a întâmplat totuși ceva după Eminescu: inundația de sămănătoriști (chiar „moderatul” Lovinescu avea să considere sămănătorismul drept un „cimitir al poeziei române”) și de versificatori minori mai mult sau mai puțin simboliști. „Experiența suprarealistă” nu avea cum să fie „cu totul prematură” – sau nu mai puțin prematură decât poezia puristă a lui Ion Barbu, de exemplu…

S-au scris destul de multe despre caracterul eterogen al „avangardei estetice” (expresia lui Paul Cernat) a anilor ’20-’30, val pe care Marin Mincu încercase să-l grupeze sub semnul „integralismului”, termen prin care Voronca însă înțelegea o sinteză din care era exclus suprarealismul (care va apărea tacit în perioada revistei „unu”, unde se va cocheta cu unele aspecte ale suprarealismului francez, fără ca grupul să se autointituleze suprarealist; le păsa mai mult de „stupefiantul imagine” decât de alte aspecte). Aș spune – și poate că îl urmez inconștient pe Ion Pop sau pe un alt exeget recent cu volume inaccesibile – că, dacă am recicla termenul de „integralism”, ar trebui să înțelegem un amalgam balcanic, eclectic în care genele avangardiste coexistă cu cele simboliste, tradiționaliste (gândiriste), „modernismul” moderat (să includem aici și expresionismul?) sau chiar incipientul proletcultism (valul de la „unu” se dizolvă în avalanșa revistelor „angajate”, care vor fi urmate abia ceva mai târziu de „Orizont”).

Din chestiunea tensiunilor între și din interiorul grupurilor avangardiste nu rămâne decât o imagine caricaturală: „Odată cu scandalul stîmit în jurul unor curente literare numite „suprarealism”, „futurism” ori „integralism”, pe care publicul de la noi nici nu le prea distingea între ele, s-a văzut curînd că pretenţiile de înnoire radicală erau deocamdată fără acoperire; ca şi în Franţa, avangardismul [sic] a început să bată pasul pe loc, să se fărîmiţeze”. Momente foarte diferite sunt și ele amestecate aici: grupul suprarealist din Franța a debutat sub auspiciile unui scepticism pe care nu îl aveau doar românii de la „Integral”, dar ajunsese până în 1930 să-l includă până și pe Tristan Tzara. „Unitatea” (grupului suprarealist francez, căci doar la acesta ne putem referi) a început să se fărâmițeze prin 1930-1931, când Aragon și Eluard au devenit „angajați”. Influențați de această răsturnare de evenimente, Sașa Pană și Stephan Roll începuseră să reorienteze revista „unu” către stânga (redactorul ultimelor numere a fost „agentul dublu” Mihail Dan), dându-i afară din grup pe Voronca (care a „păcătuit” în momentul în care a publicat Incantații la editura Cultura Națională și a intrat în Societatea Scriitorilor Români) și pe Virgil Gheorghiu (care ajunsese să publice și în „Bilete de papagal”).

O dezinformare? „Grupul de la „Azi” (1932), condus de Saşa Pană, se dezice violent de predecesori, pentru ca, la rîndul lui, să fie apoi contestat de avangardiştii din jurul lui 1940” – revista Azi, din câte am putut să aflu, nu era condusă de Pană (care s-a numărat însă prin colaboratori), ci de Zaharia Stancu, fiind deja o revistă de stânga, a „avangardei militante”. Dar nu toți avangardiștii au fost atât de violenți în negarea precedesorilor și, de fapt, nici măcar Geo Bogza nu l-a negat pe Eminescu (dar să nu uităm că Coșbuc și Goga erau mai mainstream). Violența celor care au scris Critica mizeriei era de altă factură decât cea a atacurilor avangardiștilor anteriori la adresa tradiționaliștilor sau a lui N. Iorga (vezi episodul „PULĂ”).

*

Chiar și aspectele politice rămân aici detalii neglijabile, căci Mihai Zamfir nu ne spune mare lucru despre contextul real: „Conduşi de propria lor intuiţie, principalii avangardişti români s-au retras, unul cîte unul, din scenă. Realizînd că se înşelaseră asupra contextului cultural în care efectuaseră experienţa lor, ei au părăsit treptat ţara căutînd refugiu acolo unde avangarda se afla încă la ea acasă, adică în Franţa.” Nu o observație cu totul incorectă (Voronca s-a naturalizat treptat), dar una care ignoră complet contextul istoric și situația evreilor din România (mai ales în anii războiului și în anii de după), putând lăsa impresia unor cititori că avangardiștii noștri au fost doar niște bonjuriști capricioși…

Este adevărat că publicul predilect al publicațiilor grupului suprarealist român era compus din suprarealiștii francezi, dar nu și faptul că Voronca își începe „veritabila” „carieră poetică” abia în etapa pariziană. Poezia sa în limba franceză constituie o etapă diferită, dar este anticipată în foarte multe privințe de versurile din „Petre Schlemihl” și „Patmos și alte șase poeme”. Voronca era mai influențat de Apollinaire decât de Whitman în „Ulise”, dar și imagi(ni)smul reapare pe alocuri în textele mai târzii ale „francezului” Voronca. În fine, [cel puțin eu] consider că poemul „Patmos” este comparabil cu textele cele mai pregnante din opera în franceză. (Să nu uităm nici de cele în proză.)

*

Ca „exilați interni marginalizați” (sic) sunt menționați Gellu Naum și… Sașa Pană. Dar acesta din urmă, alături de Stephan Roll și de colaboratorii de la Orizont (unde revine și Scarlat Callimachi, fostul expresionist de la Punct), a constituit unul dintre pilonii establishment-ului comunist incipient, până prin 1948-1949 (când Sașa Pană încerca să mențină „editura”/„colecția” Orizont în fața Editurii de Stat). Pană va mai publica 1-2 volume la E.S.P.L.A. în 1949-1950, după care el și cei mai mulți dintre apropiații săi vor păstra tăcerea până în anii „dezghețului” (când atât Pană, cât și Roll își vor recupera unele dintre textele poetice de tinerețe, modificându-le pe alocuri). Nu știu exact cauzele, dar cert este că „orizontiștii” nu par să fi intrat efectiv în canonul realist-socialist (le las specialiștilor mai informați decât mine să se pronunțe, nu mă pronunț deocamdată)

Dar partea cu adevărat discutabilă începe în momentul în care Mihai Zamfir încearcă să ne demonstreze de ce „pretențiile de originalitate absolută în privința noii viziuni asupra artei” (prin care, de fapt, se referă doar la suprarealism) au fost nejustificate. Mai exact, eseistul crede că se poate pune semnul egal între romantismul înalt, postromantismul lui Rimbaud și Lautréamont (recuperați/revalorizați tocmai de către suprarealiști, a căror „tradiție” mergea până la Hugo și chiar până la Shakespeare) și suprarealism, neîntrebându-se dacă suprarealiștii nu cumva au redefinit ceea ce înseamnă „viața” sau „visul” (căci este evident că, în teorie, și romanticii voiau „să descindă direct din viață”).

Omisiune suspectă: nimic despre freudism. O jumătate din paragraf îi este dedicată lui Mallarmé (mai preocupat totuși de limbaj, grosier fie spus; filiera Valéry nu se va intersecta decât cu postsuprarealiștii postbelici, cei de sub umbrela poeziei „de limbaj”, a textualismului ș.a.m.d.), căci, prin comparație, mizerabilii de suprarealiști au preferat „suprimarea culturii ca instanță intermediară între viață și literatură” (deci tind să eludeze controlul istoricilor literari care reduc totul la literatură). Desigur, din toată teoria (neapărat literară!) a suprarealiștilor nu este subliniat decât buclucașul dicteu automat (al cărui automatism, vai, duce lipsă de „măsurare exactă”!), doar la acesta s-ar reduce „noua ontologie a scrisului” (neapărat al scrisului!).

 „Eșecul suprarealismului” (!?!) are însă o cauză definitivă și irevocabilă: „talentul literar modest al adepților lui: demolatorii, în intenție, ai literaturii tradiționale s-a întîmplat să fie pigmei pretențioși, pe care sarcina anulării culturii europene îi depășea vizibil”. „Pigmei pretențioși” – exact tipul de limbaj folosit astăzi de „subversivii” care cred că „arta contemporană” este vinovată de toate păcatele artistice și sociale și că ar trebui înlocuită numaidecât de revenirea la un ideal „clasic” (umanist, eurocentric…). Să nu ne închipuim că acest om – profesor universitar în România anului 2016 și colaborator la ceea ce încă se numește România literară – ar fi singurul într-o poziție de putere cu o asemenea atitudine. Criticând (oare de ce?…) Solenoid-ul lui Cărtărescu, Manolescu reduce în treacăt Finnegans Wake al lui Joyce la „deliruri lingvistice”. Unii își frec mâinile de bucurie că și asemenea somități cred că „împăratul este gol”, nu?…

Sunt Artaud, Bataille, Char sau Michaux (autori prezenți astăzi până și în manualele de limba franceză pentru străini, ca să nu mai spun de autorii postbelici sau contemporani care sunt îndatorați (și) suprarealismului) „pigmei pretențioși”?… De-aici până la reductio ad Dantem ar fi doar un pas insesizabil… Mai mult, se vorbește despre „uitarea generală” în care s-ar fi scufundat majoritatea celor din grupul suprarealist (francez, dar nu la acest grup mai poate fi redus suprarealismul astăzi)… Apoi niște informații false: André Breton nu a avut o „fază post-avangardă” (consensul istoricilor este că suprarealismul se dizolvă abia în 1966, când moare Breton; cert este că, în urma declinului de după expoziția din 1947, a mai încercat să înjghebeze un mic grup de suprarealiști). Mai curând ar putea fi menționat Eluard, dar opera sa „angajată” – greșesc? – a rămas inferioară volumelor din anii ’20-’30.

Acum un deceniu, Gellu Naum și oniricul Leonid Dimov reușiseră să ajungă până și în „topul 10” al marilor poeți români (în opinia criticilor, desigur), top găzduit de… România literară. Mihai Zamfir scrie însă astăzi exact ca un contemporan al lui G. Călinescu: „Situaţia s-a repetat în literatura noastră, unde urmele suprarealiste trebuie căutate cu atenţie, sub forma unor curiozităţi estetice.” Așadar, se subînțelege că până și Gellu Naum (totuși pomenit de două ori în articol) nu e decât o „curiozitate estetică”… și că D. Stelaru, Ion Caraion, Paul Celan, grupul oniric sau optzeciștii răsfățați de însuși Nicolae Manolescu (care a minimalizat și el contribuțiile suprarealiștilor români în Istoria critică… din 2008, dar nu la fel de radical!) nu prezintă decât „urme” greu detectabile de suprarealism! Curat murdar…

*

Specialiștii mai noi în avangardă explică faptul că „o parte a suprarealismului s-a lăsat atrasă în orbita comunismului sovietic” prin joncțiunea pe care a făcut-o Breton între freudism și marxism. În plus, conflictul timpuriu dintre viitorul grup suprarealist și nucleul DADA, după cum se știe, s-a datorat spiritului sectar pe care Breton l-a reintrodus (după ce antidogmaticul Tzara se răfuise în manifeste până și cu futuriștii; însuși Tzara va deveni mai târziu „angajat” și va ajunge să scrie… Une route, seul soleil – adică URSS). [După 1952, Breton pledează pentru anarhism.]

Fără a spune nimic despre contextul istoric, Mihai Zamfir rezervă un paragraf și momentului „avangardei sociale” (sintagma îi aparținea lui St. Roll, descris ca… „o mediocritate”), care marchează „alianța subterană suprarealism-comunism”. (Informații în fugă, nimic despre Geo Bogza și influența pe care a avut-o asupra mai tinerilor avangardiști.)

Trecând la „tentativele de aliniere politică a avangardei” (sic – avangardele, prin definiție, au fost și politice, o știm acum cel puțin de la Peter Bürger), eseistul comite o altă eroare fatală: nefăcând nicio distincție între freudo-marxism, troțkism și stalinism, crede că elementele de stânga (care stângă?) din discursul suprarealiștilor români ar fi putut avea vreo trecere la noii politruci, descriși ca „cei mai virulenți inamici ai gîndirii libere” (dar să nu uităm că „eliberarea totală a literaturii” nu ar fi putut rima – pentru suprarealiști – cu autonomia esteticului din capitalism). Se subînțelege că atitudinea anticomunistă post festum este o prioritate în fața preciziei teoretice…

*

G. Călinescu scria în Principii de estetică: „Dadaismul e o curată negațiune. Totuși, nu lipsită de inteligență și premeditare. Dadaiștii (…) protestează în fond împotriva ideii umflate de artă, de tehnică, împotriva rutinei clasice, a excesivei conștiințe estetice.” După decenii de exegeți și teoreticieni ai receptării avangardelor, Mihai Zamfir scrie în 2016: „Dadaismul a avut drept principiu contestarea poeziei scrise pînă atunci în Europa, de la lirica medievală la moderniştii finalului de secol XIX.”

Așa cum am menționat mai sus, Tzara viza și „academia” futuristă (de la care au fost totuși preluate „cuvintele în libertate”; dadaismul nu a fost un „stil”, ci o manifestare fluidă și eclectică, eterogenitate stilistică pe care suprarealismul o va păstra parțial), dar nu acest lucru contează, ci faptul că modul acesta de a pune discuția ignoră specificitatea curentului dadaist, care nu a fost doar „literar”. Ceea ce iese câtuși de puțin din sfera de cercetare a „Literaturii” (un construct, ne-au tot atras atenția Gellu Naum și alții) iată că încă mai provoacă alergii…

Poetul Tzara, performer-ul Tzara, teoreticianul Tzara (foarte puțin se vorbește despre Lampisterii) – acestea sunt laturi care trebuie tratate împreună, altfel putem cădea foarte ușor în capcana de care s-a simțit atras și Mircea Cărtărescu (altul decât cel care scria în faruri, vitrine, fotografii: „a venit vremea să bombardăm cu cartofi albaştri (vezi eluard)”), spunând că Tzara ar fi un „poet minor”, spre deosebire de un Arghezi (care a rămas în istoria literară cu două volume poetice solide, „psalmii” răzleți și câteva proze precum Cimitirul Buna-Vestire; în rest, modelul poetic arghezian nu prea a mai fost frecventat). Cu sau fără volumele sale din care nu s-a tradus decât foarte puțin la noi (deși punem acum pe seama lui Tzara mândrii patriotice…), Tzara rămâne important cel puțin prin poemul-colaj „dadaist”, care permează astăzi și „cultura populară” (deși trebuie spus că a revenit puternic în poezia americană americană, cel puțin prin grupul Flarf). Chiar dacă un pic mai prudentă, și această formulare a lui Zamfir rămâne discutabilă: „Tristan Tzara a fost cel mai norocos, mai degrabă prin parcursul său biografic decât prin valoarea în sine a poeziei produse de el – cel puţin în limba română”.

*

Ultima parte a articolului, singura concordantă cu titlul, este în mare parte corectă. Nimic inovator în aceste observații: „Versurile lui româneşti cuprind atît revolta contra literaturii momentului, cît şi exemplificarea – ironică şi parodică – a literaturii ce trebuia depăşită. Aceleaşi versuri figurează atît literatura detestată, cît şi maniera în care ea putea fi anulată”. Este invocat Minulescu, dar nu și Topîrceanu (asociere care ar merita să fie explorată; în treacăt fie spus, am scris mai demult în revista Tomis despre curioasa logică literară a lui Topîrceanu și avangardismul său à rebours, pe dos). Din păcate, e destul de puțin convingător pasajul despre sentimentalismul „paseist” al unora dintre Primele poezii, frizând asocierea pe care o făcuse G. Călinescu între poezia lui Voronca și tradiționalism. O ultimă suspiciune: „Poezia românească a lui Tzara arată surprinzător de elaborată, de construită şi de savantă, la distanţă enormă de viitorul dicteu automat.” Dar un poem ca (În gropi fierbe viață roșie) [și tu ghețari aș vrea să urmez/cu rădăcină/cu boala mea/cu nisipul ce mai furnică în CREIER/fiindcă sînt foarte inteligent/și cu întuneric] oare nu ține deja prin unele elemente de viitoarele poeme DADA (care, la rândul lor, vor avea câteva elemente „românești”)?

Tags: Avangarde, Mihai Zamfir, Nicolae Manolescu, România literară