Motto: ”Omul este singurul animal care își poate rata viața.”
Mircea Eliade

În 1899, Freud, în a sa Interpretarea viselor, atunci când vorbește despre ”visele tipice” descrie ”visul despre o jenă resimțită în fața propriei nudități”, ca fiind caracterizat de sentimentul de rușine și de dorința presantă de a fugi și de a se ascunde, dar fără putința de a o face. În acest gen de vis, spunea Freud, persoanele față de care este resimțită rușinea sunt aproape întotdeauna străine subiectului care visează, iar chipurile lor rămâne vagi, nedefinite. Cheia în care citește Freud visul tipic al nudității și rușinii resimțite angoasant în fața ei este aceea a emergenței unei dorințe inconștiente de a fi văzut de un Celălalt – obiect al dorinței -, prin urmare o dorință exhibiționistă, care își găsește satisfacția nu în viața reală, ci în vis, dar care, tocmai pentru că își găsește astfel o reprezentare, suscită și senzația angoasantă, penibilă, de jenă, de rușine.
Ce ar însemna însă această exhibare, dacă o plasăm dincolo de aspectul ei de pulsiune parțială, pol al cuplului de contrarii exhibiționism – voaiorism, de erotizare a unei funcții, anume vederea? Este și o dorință de a fi văzut de un celălalt, deci de a se simți fiind, existând pentru celălalt, recunoscut de un celălalt, de a fi un corp văzut și dorit de un altul, aflat în căutarea înnebunitoare a propriei mișcări de dorință și angoasă. A se arăta implică o reprezentare de sine a unui subiect care deja se gândește la necesara prezență a obiectului, chiar dacă această reprezentare este instabilă, dar alteritatea există, este vag distinctă de Eu, i se cunosc prea puțin însușirile, rămâne cumva straniu familiară/nefamiliară. Însă, pentru a fi resimțită rușinea, locul obiectului, îndeosebi al privirii obiectului, este decisiv.
Dacă am citi întreg discursul romanului Fâșii de rușine, de Cristian Fulaș, situat într-o matrice onirică, stilistic caleidoscopică, pe alocuri chiar de tipul unei transe, unei zone halucinator-delirante deliberat și conștient aleasă astfel de autor, am descompune în secvențe o ”gândire a visului”, și în stare de veghe, și în somn, și în actul scrierii. Romanul este un teritoriu al unei intimității expuse, dar este cea a unei nudități emoționale și pulsionale îndeosebi, mai mult chiar, este o intimitate a minții care se arată așa cum este și așa cum nu este, totodată.
Secvențele romanului, exact ca într-un vis coșmaresc, se succed în crescendo și, citindu-le, și poate tocmai fiindcă personajul principal rămâne fără nume pe tot parcursul lui, sau poate fiindcă sunt încă reprezentări venite de-a lungul lecturii care își cer denumire, am numit câteva, urmând firul tematic al capitolului respectiv sau mișcarea afectivă care îl definește.
Cap. 1- Spaima – ”Tremur. Fiecare fibră din corpul meu tremură, dar mai ales mâinile astea pe care nu le pot controla. Sub capul meu e ud, mă mut puțin mai încolo și încerc să opresc tremurul. Pipăi pe sub pernă, găsesc țigările; fiecare gest e nesigur, parcă nimic nu vrea să stea la mine în mână. (…) Spaimă. Caut înfrigurat o țigară, afară e cald și în cameră prea multă lumină. Spaimă.” (p. 9) Sau ”Totul pare pe dos, aș vrea să ies și să fac câțiva pași, dar tremuratul nu se oprește deloc și cred că îmi e rușine să ies pe stradă treaz. Arăt rău, nu îmi amintesc ce s-a întâmplat și cum am ajuns acasă. Fac eforturi să îmi amintesc.” (p.12) sau ”Amintirile nu vin deloc, hotărăsc să nu mă mai gândesc. (…) Încă mai tremur puțin, din când în când.”
Aici, rușinea este aceea de a fi văzut de ceilalți (chiar dacă necunoscuți) în stările de degradare, delăsare, mizere, de rău și de a suporta judecata lor, în plus față de propria remușcare, propria condamnare. Conflictul princeps redat în această secvență textuală nu este însă acela cu ceilalți, ci al Eului aflat în patimi, sub imperiul pulsiunilor și instinctelor, cu propria conștiință morală, cu propriul Supraeu. Aici, rușinea se amestecă și cu vinovăția.
Cap.2 – Liniștea de mormânt – ”Noapte. Liniște de mormânt, nu mișcă nimic. (…) Noaptea e cea mai bună prietenă a mea, dintotdeauna. E singurul moment când mă simt în siguranță. Ziua e periculoasă. Ziua ascunde lucruri neprevăzute, noaptea e întotdeauna sigură și calmă și singuratică.” (p. 25) sau ”Dacă uiți tot, nu înseamnă că ai murit? Și dacă ai murit, ce mai e de făcut? Mă duc încet până la oglindă și mă privesc. Sunt desfigurat, am nasul spart. Mâinile îmi atârnă ca niște bețe de mătură pe lângă corp/ Pantalonii stau să cadă de pe mine. Am umerii vineți de la înțepături. Ceva nu e bine. ” (pp. 26-27) sau ”Nu pot gândi. Vreau să fug, să fug până la capătul lumii. Nu îmi dau seama cum va fi să mă opresc, dar îmi e o frică inumană. Mă simt ca un animal hăituit.” (pp 27-28) Sau ”Mă urc în mașină, privesc casa ca și cum aș vedea-o pentru ultima dat. Sunt un mort și oamenii ăștia mă duc pe ultimul drum. Îmi dau seama că nu sunt mânios, oare de ce repet versul ăsta? Nici eu nu știu.” (p. 28)
Fâșia aceasta de rușine, pe un conflict interior și mai amplu, trăit cu luciditate de personaj, redat mai aproape de versantul narcisic mortifer, este urmare a discursului Celuilalt, a acuzei lui (”Cum ai putut să uiți?”), proferate direct, care amplifică, exact ca într-o oglindă deformantă, starea proprie. Aici, rușinea este amestecată cu durerea legată de posibila pierdere a mamei, cum descrie autorul. ”Simt o durere uriașă și albă cum mi se urcă în corp, transpir, nimic nu e bine.” (p.26)
Cap. 3 – Irealitatea, refuzul, negarea – ”Urcăm o rampă și intrăm pe un coridor lung, îngust și întunecat. Exact locul unde nu ai vrea să te afli. Sunt câteva uși, mă izbește inscripția de pe prima: IZOLATOR.” (p.31) Sau ”Rămân singur, fumez și mă uit pe geam la copacii din curte. Nu înțeleg nimic din ce se întâmplă, totul e ca un vis. E liniște, ca acasă, dar nu sunt acasă. Toată lumea se poartă cu mine cu mânuși, nici asta nu înțeleg. (…) Închid ochii. Îi deschid, picăturile curg exact la fel. Îi închid din nou.” (p.35) ”Mintea mea refuză cuvântul ăsta. Eu nu sunt dependent. Poate sunt bețiv, drogat, ce oi fi eu, dar nu sunt dependent. Sau nu cred asta. Îmi vine să îi strig în față, dar are o privire așa blândă încât brusc mi se face rușine. Dependent, auzi!… Ce idee tâmpită! Dependentă d`aia e mă-ta, bă!” (p.36) Și ”Aș vrea să plec de aici, să mă duc unde văd cu ochii. Mă simt singur și îmi e frică. Număr găurile din gard, asta îmi dă o ocupație. În fața mea sunt niște trandafiri frumoși și înfloriți, mă uit la ei. Florile morții.” (p.40)
Însingurarea, deruta, confuzia, revolta, refuzul, furia însoțesc în această secvență rușinea, iar senzația de incredibil, ireal, așa cum o nuanțează autorul pentru personajul său, inclusiv prin tehnica sacadării discursului și amplitudinea dată de tensiunea afectivă, ne fac martorii unei lupte interne tot mai acerbe, furia nefiind decât o altă cale de evitare a neputinței, a insuportabilei pustiiri de sine în fața propriei stări maladive, de moarte.
Cap. 4 – Rana, sângele, durerea – ”Roșu. Văd roșu, prin imagine curge un râu de sânge roșu în care stau eu. Deschid ochii, peretele e alb și vine spre mine. Mâna mă doare cumplit. Am un gust incredibil de rău în gură, ochii îmi stau lipiți, mi-e sete, sunt amețit, mă doare mâna, îmi vine să vomit, mă doare fața, picioare mele sunt obiecte in plumb amețit, nasul îmi va exploda imediat în câteva miliarde de fragmente și se va împrăștia pe peretele stupid de alb, strâng din degete și amorțeala nu trece, îmi e sete, vreau să beau ceva repede.” (p. 45) Sau ”Inima se surpă în mine și dintr-o dată nu mai am aer. Trăisem convins că o să mă înțep și trece, măcar pentru moment. Nu e nimic în sac, deci nu am cum, deci am să mor. Nu am să mor așa, trebuie să încep din nou să respir. Caut aer așa cum cineva caută un lucru pierdut, fără să îmi dau seama de unde să încep să respir. Dintr-o dată respir din nou, îmi dau lacrimile de furie. vreau vreau vreau vreau vreau vreau vreau vreau vreau vreau vreau vreau” (pp. 46-47) Și ”Deocamdată nu am un răspuns, am doar presupuneri. Printre ele, enumăr faptul că am fost mințit în leătură cu mama ca să vin aici și faptul că oricum nu e real și până la urmă visul ăsta o să se termine. Oricum, dacă m-ar întreba cineva i-aș spune că viața, de la un punct încolo, chiar nu mai merită trăită.” (pp. 53-54)
O secvență a ”visului” în care durerea, ura, rușina de sine și furia taie din viață, luând aerul, anulând orice capacitate de a mentaliza sau simboliza, de a metaforiza sau elabora ceea ce este trăit. Lucid, personajul fără nume își observă la microscop fiecare mișcare de anihilare, însă o oprește tot el, exact atunci când ai crede că i se lasă pradă, că se abandonează. Aparentă pasivitate, fiindcă poate chiar furia și ura îi devin forțe vitale, se pun în slujba supraviețuirii, contrabalansând rușinea autodesființatoare (”Rușinat de cele întâmplate și pe deasupra bea, am făcut la repezeală bagajele și am părăsit O., fără să aștept măcar să îmi primesc premiul.”) Negarea (”nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu sunt dependent”) nemaiavând forță, oricât de accentuată ar fi, sau tocmai pentru a reliefa acceptarea din negativ, recunoașterea.
Cap. 5 – Lupta, ieșire din negare, recăderea în suferință – ”În rest viața mea s-a oprit, nu se mai întâmplă nimic. Nu îmi dau seama ce va urma, oricât mă străduiesc nu am nicio idee ce se va întâmpla în continuare. (p. 63) Sau ”O văd acolo, întinsă, inertă, incapabilă să vorbească. Nu vreau să trăiesc așa. (…) Să plec acolo unde e ea, ar fi prea greu. Să rămân unde sunt, pare imposibil. Beau direct din sticlă și privesc lumea prin lentila alcoolului. Totul e bine acum, mă simt bine, dar am remușcări. Poate dacă aș fi fost lângă ea, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. ” (p. 65)
Și pasajul-discurs ușor delirant, stil foarte bine trasat de autor pentru demarcarea realităților interioare (vis, introspecție, reamintire, realizare, gând, fabulare, fantasmare, halucinare, delir șamd) ”cum se poate să fie așa de bine când a fost așa de rău chiar nu îmi dau seama am să stau aici nu plec nicăieri nu știu dacă am închis ușa haide să fac un concurs cu mine pot termina sticla asta în fix trei înghițituri să vedem dacă sunt în stare am să încep chiar acum nu există liniște mai bună decât asta de acuma uite am reușit să beau o treime din sticlă sau aproape atât am citit cândva că una din metodele de tortură din evul mediu era să îi pună pe deținuți să bea foarte mult lichid până se umflau uite că eu nu mă umflu torturați-mă și de fapt nu e nicio tortură aici imediat am să beau a doua porție sunt trei pași necesari să îmi aprind o țigară întâi o ce bună e și treimea asta de sticlă să mă întorc oare la spital și să dorm și mâine să repet din nou fenta asta nu îmi dau seama dacă ar fi bine uite o goangă animalul lui `mnezeu coleopter s-o numi nu-mi dau seama să beau puțină bere mă mai răcoresc s-a făcut foarte cald imediat vin draga mea stai să mă las pe partea cealaltă gata am venit doamnelor și domnilor urmează dușca numărul trei pentru un eventual leșin de la băutură acum chiar acum” (pp. 66-67)
Cititorul nu are cum să nu fie martor participativ la această deșirare interioară, la dezintegrarea treptată a logicii și recăderea în haos, la care autorul însuși este martor și dirijor totodată. El își privește personajul cu atenția unui cercetător, îl asistă și îl studiază, îl redă cititorului, i-l lasă, pentru ca acesta să se identifice cu el sau să îl respingă, să-l încorporeze sau să îl condamne. Autotortura personajului, mai aprigă decât cea din evul mediu, este însă tușa forte aici, mișcarea mutativă însă urmează în capitolele/secvențele de culme a luptei cu recidiva. Aici rușinea își atinge culmea, îndeosebi a eului în fața sa, a privitorului în proprii ochi, oglinda care nu mai minte, nu mai falsifică. Apelarea la roman, în interiorul romanului însuși, tehnică de montură a textului, dar și a personajului totodată este pârghia de ieșire din suferință, din maladie.
Itinerariul continuă prin celelalte capitole/secțiuni, punctez acum doar titluri date de mine, ca și cititor, în procesul de prelucrare a ceea ce textul declanșa în mine însămi: Cap. 6 – Frământarea, zbaterea, căutarea propriilor soluții; Cap. 7 – Degradarea, resemnarea, tristețea; Cap. 8 – Mama, miracolul, sprijinul, Cap. 9 – Noua realitate, ieșirea din suferință; Cap. 10 – Înstrăinarea; Cap. 11 – Dependența relativă; Cap. 12 – Proiect de viață, proiect de a trăi cu sine însuși; cap. 13 – Coșmarul; Cap. 14 – O altă prăbușire; Cap. 15 – Trezirea; Cap. 16 – Iertarea

Și astfel, procesual, secvență cu secvență, în acest discurs transformativ, ieșim din logica onirică, intrând în alt registru: cel al Idealului Eului, un ”Not-Me” ca un celălalt idealizat, sub exigența și în raport cu care se definește subiectul. Apare astfel – și aici este paradoxul rușinii și la Cristian Fulaș, cel puțin în sensul lui R. Roussillon – că identificarea cu celălalt, idealul, este totodată fundamentală narcisic și relativ fragilă, superficială. Rușinea este, știm bine, nu doar o atingere/afectare a intimității corporale/sexuale a subiectului, este, cel mai profund, o atingere a identității ființei însăși. Emmanuel Levinas caracteriza rușinea drept o experiență cvasi-indicibilă, aproape de negândit, care atinge esența ființei, o aneantizează în cele din urmă. El sublinia de asemenea importanța proximității, a apropierii/a aproapelui, ceea ce presupune un contact, fie el corp-corp, afect-afect, minte-minte, autor-cititor. Implică o anume etică a atingerii, a contactului senzorial și/sau verbal, chiar o anume transmitere de mesaje engimatice, neliniștitoare, în care celălalt este regăsit la frontiera vagului prezență-absență.
La extremă, rușinea atinge starea de umilință, a fi indemn, a fi un nimeni/nimic în fața celuilalt, așa cum celălalt lasă să fie înțeles. Iată cum descrie, la pag. 105, autorul însuși rușinea, cel puțin una dintre înfățișările ei:
”Aici cred că e diferența urișă între mine și ceilalți: ei și-au creat o viață cu scop și le-ar fi rușine să spună, într-o zi, că au ratat scopul. Eu nu mă tem de asta, totul e atât de aleator încât nici dacă aș sta nemișcat și m-aș gândi câteva ore bune nu aș găsi un lucru de care să-mi fie cu adevărat rușine. De asta sunt eu relativ nefericit, pentru că asupra mea nu planează umbra rușinii. Însă pe ceilalți îi ajută rușinea, îi face mai buni din când în când. Rușinea însăși este o intrare în interiorul sinelui. Este afectul jignirii, al înfrângerii, al abaterii, al inferiorității și al alienării. Nici un alt afect nu este mai aproape de sinele perceput al unui om, sinele pe care el îl percepe ca persoana sa. Nici unul nu este mai central pentru o sursă a identității. Rușinea este resimțită ca o neliniște interioară, ca o stare de rău a sufletului. Este cea mai amară experimentare a sinelui de către sine, fie că este resimțită în umilința așității, fie în simțul eșecului de a gestiona o provocare. Rușinea este o rană simțită la interior care îi divide pe ceilalți atât ca indivizi, cât și unii față de ceilalți. Rușinea este afectul care stă la baza multor stări interioare complexe și tulburătoare: depresie, alienare, îndoială de sine, singurătate și izolare, dezintegrarea sinelui, perfecționismul, un profund simț al inferiorității, inadecvarea sau eșecul. Acestae sunt fenomenele care își au rădăcina în rușine… Fiecare dintre ele, din câte îmi dau seama, ar trebui să provină dintr-un eșec interpersonal semnificativ.”

Și atunci, chiar și romanul lui Cristian Fulaș e mărturie, distanța Eu – Idealul Eului se transformă în crater, în abis, subiectul este prins în hăul său, în ”terorismul suferinței” sale. Fenomen cunoscut prin ceea ce A. Green a numit narcisism moral, parte moștenită a narcisismului primar, și nu a narcisismului secundar, oedipian, așa cum îl știm de la Freud. Această rușine a ființei, care tușează întreaga sa existență, este amestecată în neputință, în stări terifiante fără sfârșit, într-un continuu rău de a fi, într-un non-sens, de aici la pierderea de sine și la desubiectualizare/dezobiectualizare este foarte puțin. Adicția de un celălalt, chiar dacă ia forma adicției de o substanță, poate fi una dintre soluțiile – chiar dacă înnebunitoare și zadarnice – de ieșire din starea de hău, agonizantă și anihiliantă.
Cristian Fulaș reușește un roman bun, la granița dintre literatură și autoanaliză, îndrăznesc și permiteți-mi să o spun. Sunt pasaje în care predomină mărturiile-jurnal, dar și alte pasaje literare deosebit de bine susținute și traversate stilistic, precum și pasaje de studiu psihopatologic și al personalităților, și chiar pasaje monografice aș spune, cel puțin așa cum sunt cele în care descrie orașul, spitalul, muntele, transformând-le – și nu prin animism – în personaje secundare ale scriiturii sale. Un roman pe care, citindu-l și recitindu-l, îl resimți prin toate fâșiile existenței tale și la final te întrebi inevitabil, împreună cu autorul, dacă ar mai fi ceva de spus. ”…nu mai am de spus nimic nimănui și vreau pur și simplu să tac.”

 

Tags: