Prima oară am dat de numele lui Gabriel Chifu prin paginile revistelor Ramuri (vechea publicație sămănătoristă de acum un secol, care găzduise după 1960 și un supliment în care debutaseră oniriștii – prin urmare, o revistă „cu tradiție”) și România literară. Apoi mi-a picat în mână la Biblioteca Județeană Constanța – un loc în care încă nu se găsesc multe cărți de poezie apărute după anii ’90 – o antologie care se numea „O sută de poeme” (editura Ramuri, 2006). Eram într-o perioadă în care mă concentram pe poezia generației ’80, luam toate antologiile pe care le puteam găsi – Aer cu diamante, Cinci, Antologia poeziei generației ’80, antologii de autor apărute pe la Paralela 45, Aula, Axa sau (în cazul basarabenilor) Litera Internațional.

Au trecut vreo șapte ani de-atunci… și Gabriel Chifu nici atunci (și nici când mi-a picat în mână „Însemnări din ținutul misterios”) nu mi se părea că ar fi comparabil cu Ion Mureșan, Mircea Cărtărescu, Mariana Marin, Alexandru Mușina, Bogdan Ghiu, Emilian Galaicu-Păun, Nichita Danilov, Florin Iaru, Romulus Bucur sau Aurel Dumitrașcu – ca să enumăr doar zece (nu neapărat în ordinea aceasta) dintre numele importante ale generației, cu volume/texte marcante și/sau teritorii poetice bine marcate, generatoare de influență. (S-ar mai putea adăuga Traian T. Coșovei și alți autori importanți, dar, aș spune, prolifici până la diluare…) De altfel, însăși apartenența lui Chifu la optzecism este îndoielnică, debutând în 1976 (cu un volum premiat de USR, Sălaș în inimă), deci chiar și înaintea lui Petru Romoșan (ale cărui volume din 1977 și 1980 au inaugurat „moda” textualistă).

Precizez toate acestea tocmai pentru că noi, „toți” cei care au protestat contra premiului Mihai Eminescu „Opera Omnia” acordat lui G. Chifu, am fost acuzați în bloc că ne-am fi dat cu părerea fără a fi citit opera sa poetică… Ceea ce nu este cazul în ceea ce mă privește. Din tot ce am citit în perioada „scandalului” a reieșit clar că Mircea Cărtărescu ar fi ieșit câștigător (dacă nu ar fi avut două runde și dacă Mircea Martin ar fi știut că votul său pentru Marta Petreu va fi invalidat). În mod semnificativ, autorul Cuvintelor împotriva mașinii de scris s-a recuzat anul acesta.

Reacțiile noastre la această situație au fost urmate de o perioadă în care majoritatea revistelor literare scoase de/asociate cu Uniunea Scriitorilor (România literară, Ramuri, Viața Românească, Orizont, Convorbiri literare, Hyperion, Luceafărul, Apostrof, Argeș ș.a.) au găzduit o cantitate suspectă de cronici frapant de similare pe marginea unei singure cărți: ultima antologie poetică semnată de Chifu, „Ploaia trivalentă”, apărută tot la începutul anului trecut (tipărită la Craiova și distribuită aparent în întregime de către autor, deși poartă sigla editurii Brumar din Timișoara). Amploarea fenomenului nu este întâmplătoare, iar mai mulți dintre cei care și-au exprimat dezacordul în ceea ce privește presupusa valoare superlativă a operei lui Chifu ar trebui să iasă din zona comentariilor succinte și drastice și să răspundă cu texte argumentate, așa cum am încercat să fac și eu mai jos. Cei care apară valoarea sa „perenă” ne pot bagateliza în continuare, dar nu este aici vorba doar de o diferență „culinară”, de gusturi.

*

Dacă Alex. Ștefănescu face o confuzie între critica literară și teologie, nu ar trebui să ne mire că Dan Cristea înțelege [în prefață] prin „poet excepțional” unul care, cu un bovarism intens (dar nu mai mult decât la însuși M. Cărtărescu), reciclează nevrotic scheme arhetipale (sub pavăza licenței moderniste de a apăra imaginarul simbolic în fața profanului) și ne livrează – într-un Mic manifest despre poezia heracleitică datat 1991, adică la aproximativ un deceniu de la teoretizările despre postmodernism și „noul antropocentrism” semnate de Al. Mușina și de alții – un neomodernism travestit într-o „poezie de sinteză, o poezie a însumării tolerante”… care pornește „în cât mai multe direcții în același timp”, dar nu contează, „vom ajunge în același loc” (strâns uniți, aș adăuga) – logocentrismul (de unde și „confortul refugiului (în) livresc”): „da, am strâns, am rulat/tot universul meu, ca pe un papirus,./iar papirusul astfel dobândit/l-am legat cu o sfoară de cânepă/și l-am pus deoparte,/la păstrat, pentru alte vremuri” (papirus, p. 12). [Mai e nevoie să spunem că neîncrederea în asemenea puteri ale limbajului o cultiva chiar Nichita Stănescu din ultimele volume, chiar din perioada în care abia se lansa Chifu?] Vremuri în care nu au ce căuta formele radicale de modernitate poetică (depășind poezia ca discurs autonom, „pur”), ci doar mijloace stilistice „opuse”, însă reconciliabile prin juxtapunere (în virtutea fixației pentru coincidentia oppositorum).

Contrar a ceea ce crede Răzvan Voncu în postfața antologiei, persistă chiar impresia unei „poetici schizoide” situate „între o predispoziție sufletească de factură neomodernă și o aspirație formală postmodernă” (dualism prezent și la alți poeți ai anilor ’70-’80, dar în alte moduri; a se confrunta cu vizionarismul lui Ion Mureșan, de exemplu). Dacă livrescul și apetitul pentru manierizare sunt caracteristici larg răspândite în contextul acelei perioade, nu-i mai puțin evident de ce el nu era chiar într-o poziție de „avangardă”.

Sursa sa nu este propriu-zis autobiografică (de aici și gradul redus de compatibilitate cu autenticismul), ci „emoția lirică în fața universului transfigurată contrapuntic în versuri conceptualizante” [sic: prin conceptualism pare să se înțeleagă aici „lirica de idei”]… Marin Mincu încerca pe bună departe să departajeze poeticile în funcție de cât de individuat este eul poetic (chiar dacă acesta era înscris într-o narațiune progresivă tipic modernistă – de la impersonalismul folcloric la autoreflexivitatea „bacoviană” sau „post-textualistă”). De regulă, cotidianul rămâne un decor pentru epifanii, iar priza la acest real este redusă la o spațializare care, de dragul alegoriei, mai împrumută câte un detaliu sau toponim cu acoperire în cotidian. Eul poetic tinde aici spre fabulația evazionist-vizionară (de unde și predilecția pentru condițional, înlocuit uneori eufemistic de prezent).

Ar fi suficient să comparăm poetizările lui Chifu cu scriitura lui Liviu Ioan Stoiciu (alt poet nominalizat la „Opera Omnia”, uneori pus și el (ca și N. Prelipceanu) sub semnul întrebării, dar, în orice caz, mai consacrat și mai prezent în panoramările poeziei aceleiași perioade), dar nu mai insist, căci sunt nevoit să subscriu majorității observațiilor lui M. Mincu însuși din Poezia română actuală (unde demonstrează destul de convingător că Liviu Ioan Stoiciu ar reuși să „re-metafizicizeze” textul poetic fără a recădea într-o retorică mediatoare; „transferul textului mitologic în real” diferă substanțial de ceea ce se poate observa în poezia lui Chifu).

Să fie postmodernă postura autoironică: „eram un ins care vorbește despre ger și viscol/așezat în fotoliu, la gura sobei” (știi, zicea el, orice-ai încerca, p. 97)? În ce măsură poate certifica acesta o gândire slabă (în sensul lui Vattimo)? „Poetul care crede în poezia heracleitică este un perfect cameleon textual: așa își găsește el noima” (p. 159) – cu alte cuvinte, o poetică formală cu pretenții de autoîntemeiere: „Poezia heracleitică stă cu privirea îndreptată spre viața în infinita ei desfășurare, dar și spre poezia însăși”. Fie ele și pigmentate de spectrele deriziunii și ale prozaismului, artele poetice ale lui Gabriel Chifu par să persiste într-un optimism modern.

Nu e nimic dacă sunt bătătorite aceste poteci… așa cum ne învață Gabriel Nedelea, „ecumenismul poetic” (sau, de fapt, „numai o poezie ce se prelungește și se redescoperă în discursurile hermeneutice care se așază peste ea” – un fel de a spune că nu va „conta” decât ceea ce poate oferi hrană pentru hermeneuții, în condițiile în care teoreticienii postmodernismului au enunțat tocmai imposibilitatea ierarhiei singulare și existența unei pluralități de criterii – ) e mai egal în legitimitate decât autenticiștii „prea vag-psihologizanți”. Or, succesul „instituțional” al lui Gabriel Chifu este o bună ocazie pentru a mai lovi în mizerabilii douămiiști, reduși schematic (într-o mare parte a criticii literare din ultimul deceniu, de la cei mai conservatori și provinciali până la literați tineri care și-au învățat lecția…) la o imagine stereotipă a „răului”, eventual și în sens mai larg cultural („manelismul”), în care recunoaștem „omul recent” de care se plângea și Patapievici.

La fel cum acesta din urmă nu găsea o altă soluție la aporia (post)modernității decât revenirea (?) la „Dumnezeul creștin”, critica literară mainstream a ajuns și ea (într-un mod din ce în ce mai strident) să recurgă la o provincială restaurație (cu iz de „transmodernism” sau alți termeni improvizați de acest gen) ca reacție la „cvasiliteratura” (O. Soviany) slăbită a douămiiștilor, ei înșiși o reacție la slăbirea literaturii și a culturii în general, nu doar o „parte a problemei”. Cei care au confirmat prin textele lor de întâmpinare (și, uneori, de defensivă) validarea manolesciană vorbesc nu de puține ori despre „adierile transcendenței” (Iulian Boldea) și „setea de absolut”, despre „un lirism impresionant, închinat marilor teme dintotdeauna” (Simona Grazia-Dima; și Dan Cristea vorbea despre „marea poezie care rezistă timpului”…) – de fapt, un recul semnificativ.

Caracterul „agonal” (M. Mincu) și „apocaliptic”, „nihilocentric” al unor abordări precum cele autenticiste întâmpină inevitabil rezistență – nu oricine are disponibilitatea psiho(socio?)logică necesară, să fim realiști. Dar este semnificativ faptul că, în timp ce alte câmpuri culturale au încetat și la noi să se raporteze strict autoreferențial, nume „majore” din presa literară insistă obsesiv asupra acestui „continuator de tradiție” (neapărat lirică!) cu un dosar oportun de referințe critice, dar cu o aderență mai degrabă îndoielnică în rândul măcar unui segment din public.

Dacă Mircea Mihăieș a ajuns [într-un articol recent din revista Orizont, Foarfeca metafizică] să-i omologheze revizionist pe Chifu, Traian T. Coșovei, Emil Hurezeanu și Eugen Suciu într-o pretinsă opoziție cu „fronda juvenilă” a filierei Cărtărescu (care ar fi „confiscat energia majorității protagoniștilor”, în timp ce „olimpianul” Chifu a „mers pe propriul drum”!), este clar că saltul practic și teoretic pe care l-au propus postmoderniștii români a eșuat. „În condiții în care, în mod normal, nu mai vrei să auzi nici de literatură, nici de scriitori, nici de poezie, nici de scris, Gabriel Chifu a continuat să rămână în spațiul literaturii” și „pentru Chifu, literatura e echivalentul existenței” – cele mai clare semne de inadaptare la un context cultural deja diferit. Nu, nu am vrut să-l scot „în afara literaturii”, plictisul meu vine tocmai din faptul că Gabriel Chifu doar asta face – literatură fără prezent (doar pentru „alte vremuri”) într-o lume în care s-a pronunțat adieu au langage. Punct și de la capăt…

 

(Gabriel Chifu, ploaia trivalentă, Editura Brumar, Timișoara, 2015, 178 p.)

 

Tags: , ,