Din fișele Bibliotecii Naționale a României rezultă că se editează literatură în mai toate orașele din România. Cenacluri și reviste literare se făceau sau încă se mai fac în multe dintre aceste municipii și orașe (uneori cu aceiași protagoniști, inclusiv din rândul celor care au făcut compromisuri pe vremea lui Ceașcă, fără a „regreta”), deși au trecut (doar) câteva decenii de la Revoluție. Internet-ul a schimbat lucrurile și nu prea (o altă temă în jurul căreia s-a încins acum o discuție, dar voi reveni cu altă ocazie).

Anterior, scriitorul avea un statut și un grad de respect care fac acum subiectul unor nostalgii, dar care erau datorate unei anumite situații: puterea scriitorilor (fie și a celor care au putut să se eschiveze de la propagandă sau care au făcut doar compromisuri minore) și tirajele cărților erau întreținute artificial de către partidul unic, iar cititorii, la rândul lor, foloseau cărțile și pe post de divertisment-evaziune sau de cvasi-jurnalism (evident, s-a pus în prealabil accentul și pe alfabetizarea populației). Confuzia aceasta fericită a întreținut o situație care nu se mai poate repeta întocmai – cu siguranță nu în capitalismul neoliberal în care, până una-alta, încă ne aflăm…

Problemele României de tranziție s-au răsfrânt și asupra breslelor, care s-au confruntat nu doar cu mici sau mari crize de legitimitate internă și externă, ci și cu pierderi materiale. În lipsa unui mecenat semnificativ din zona privată, chiar și în prezent ne confruntăm cu situații în care târgurile și evenimentele literare au nu numai sprijin financiar din zona politică, ci și imixtiuni ale unora cu veleități de scriitori. Dar dincolo de bugetele uneori greu justificabile și de alte aspecte, lipește un anumit dinamism la un anumit nivel, să-i spunem, fundamental.

Să luăm poezia. Poeticile cotidianului ale lui Răzvan Țupa au avut impact (într-o anumită măsură și CDPL Fest, dar revenim în articolul următor…), Institutul Blecher și clubul de lectură Nepotu’ lui Thoreau au impact, Dactăr Nicu’s Skyzoid Poets ar merita de asemenea o mențiune (deși parcă ne-am obișnuit să ne gândim mai mult la București și Cluj!?), taberele de la Săvârșin au devenit o tradiție, Poezia e la Bistrița și TNCP au devenit tradiție, ceea ce fac cei de la Zona nouă este un fenomen, iar edițiile LicArt și concursurile de debut au înregistrat și ele niște schimbări. Toate bune și frumoase, dar aici nu am făcut decât o panoramă a ceea ce este îndeobște considerat „viu”, o hartă de pe care însă lipsesc destule zone. (Alții ar cartografia terenul cu Romeo și Julieta la Mizil și alte asemenea lucruri care țin de un alt circuit.)

Se poate vedea că literatura sau, mă rog, poezia „de vârf” aparține doar centrelor (nu neapărat geografice, economice sau chiar universitare – un „miracol” în acest sens îl reprezintă Bistrița) și că de aceste centre mai țin cont – dar cu o insatisfacție tot mai vădită – și acea parte a criticii literare conservatoare care mai urmărește ce se întâmplă. Evident, aici mă refer tot la niște locuri și niște reviste de „prestigiu” – de cum ieși din acest perimetru sau chiar de pe prag, perspectiva asupra lucrurilor se poate schimba destul de mult.

Există clivaje profunde începând chiar cu modul de a relaționa literar. Vedeți, în lumea literară românească au loc jocuri și relații de putere de o inegalitate stridentă, cum se joacă și după ce reguli și cine cunoaște sau nu regulile sunt întrebări „minore” care capătă o importanță dureroasă. Lucrurile acestea ar trebui transparentizate și negociate în cunoștință de cauză – și ar trebui să fie clare și intervalele în care se pot negocia. Dar nu, se vorbește de literatură „bună”, de literatură care „contează” sau care „nu contează” – loc propice pentru confuzii. Diferențele în ceea ce privește reperele îmi amintesc de concluzia unui poet modernist (Eliot sau Pound, nu am reușit să regăsec pasajul): nu suntem cu toții contemporani. Cu alte cuvinte, putem să coexistăm într-un moment dat și să nu avem (în gândirea, în scrisul nostru) deloc aceleași metabolisme și viziuni. Vârstele „geologice” anterioare ale literaturii se acumulează în permanență, în timp ce stratul proaspăt de la suprafață este unul aproape nesemnificativ cantitativ (dar cu atât mai capabil de a acumula capital simbolic; vârfurile sunt cele care fac „prăpăd” în jur și concentrează toată atenția și memoria colectivă).

Apoi constat că există insatisfacții și neînțelegeri în jurul funcției de „critic literar” sau în jurul celei de „public”. Și aici lucrurile ar trebui interogate de la rădăcină și nu luate de-a gata. Ce înseamnă „a critica”, ce înseamnă a face o „selecție” (sau doar a mima acest lucru)? Sistemul, principiile, criteriile sunt nedrept de vagi – să le clarificăm înainte de a vedea ce se poate face în jurul lor, să ne lămurim de ce (încă mai) există.

O solidaritate mai mare de breaslă este cu greu posibilă, de-a dreptul improbabilă. Ne confruntăm cu problema „competiției” și a comparațiilor. O literatură nu se face doar din vârfuri (care, spun unii, devin vizibile abia cu timpul, de la distanță; alții ar spune că și aici are loc o „recunoaștere” în timpi dferiți), iar cei de pe „celelalte rafturi” nici nu se pot sabota reciproc, scrisul în sine fiind pe cont propriu și nu tocmai în pluton. Dar nu e nevoie să reinventăm grupările și mișcările avangardiste (care aveau sens într-un moment în care capitalismul nu ajunsese să facă marfă din aproape orice, cum se întâmplă astăzi), de ar mai fi posibil să vorbim în termenii aceștia (oricum, nu de manifeste, nu de militărie avem acum nevoie).

Se vorbește la nivel mondial despre iminența autonomizării, care cică va elibera tot mai mulți oameni de nevoie de a munci și va naște necesitatea statelor de a întreține așa-numitul venit minim universal. Evident, mai avem până ajungem la acolo, dar asta ar putea să însemne o societate în care sectorul artelor (în sens larg) va capătă o altă importanță. Munca, divertismentul și odihna pot și vor cam trebui să facă loc unor tipare comportamentale (cotidiene, de viață de zi cu zi) diferite.

Societatea modernă și compartimentată – fiecare dintre arte constituind câte o breaslă, câte un câmp „autonom” – tinde să aparțină de domeniul trecutului. Să mai existe mari scriitori, să-i mai putem percepe ca atare? Nu știu, dar ar fi poate chiar mai important să ne asumăm inter-personal și cooperativ acest travaliu cotidian: scrisul. A devenit ceva foarte banal, la îndemână. Mai pot fi lucrurile la fel?

Dacă artele vizuale contemporane, așa cum sintetizează Bogdan Ghiu în Linia de producție, au ajuns un spațiu în care li se restituie oamenilor câte ceva din ce s-a pierdut în dezvoltarea și îndepărtarea științei, jurnalismului sau chiar a legilor societății (care par acum implacabile, „naturale”), și ceea ce ține de limbă poate fi (re)negociat. Același Ghiu (dar din altă carte, Totul trebuie tradus) insistă pe noțiunea de traducere: să nu ne mai vedem ca autori de texte care trebuie doar să fie decodate de receptori, să ne gândim că primim confirmare abia prin traducere (în sens restrâns sau larg), care implică și o lectură mai profundă și anti-inerțială. Fiecare receptor este, în fond, un fel de traducător (în interiorul aceleiași limbi, care nu este o construcție omogen – să fim, cum spunea Nichita, „poligloți în limba română”). Abia regândind lucrurile la acest nivel am putea, în cele din urmă, să depășim (doar pentru răstimpuri? doar în teorie?) limitele funcțiilor net delimitate de „autor” sau de „cititor”.

Mă opresc pentru moment – rămâne mult de gândit și de lucrat. Cert este că, pentru a căpăta din nou o anumită relevanță (nu cea de odinioară), și câmpul nostru trebuie să se deschidă, nu numai să se reformeze la nivel instituțional. Asta dacă vrem să mai jucăm un asemenea joc, clar. Ceea ce am vrut să spun este că elitismul nostru – a celor câțiva care suntem sau ne credem relevanți – trebuie să sufere o reconversie. Să jucăm măcar un pic mai fair play.

 

Tags: , , , , , , , ,