Dacă spui cuvântul „CĂCAT”, un om de litere va veni și îți va descrie – neapărat cu simț estetic, altfel nu dovedește că ar respecta „arta cuvântului” – un căcat. Dar dacă se întâmplă să îl invoci, un Liviu Cristescu ți-ar arunca de la balcon o carte între paginile căreia se află literalmente un căcat (sau unul fals, eventual de cacao)…

Cu ochii în 4

Cam așa ar trebui să înceapă o tentativă bună (?) de a promova mult-așteptata carte a lui Liviu Cristescu, CU OCHII ÎN 4 (frACTalia, București, 2017), subintitulată: (sau cum ne putem strecura prin viață). Ceea ce ar fi o reclamă falsă, din două motive: prima ar fi că autorul nu a vrut sau nu și-ar fi permis să facă literalmente o asemenea extravaganță (deși Daniel Knorr, acum câțiva ani, presase în a sa Carte de artist diverse gunoaie găsite pe străzile Bucureștiului), iar cea de-a doua că puțini sunt cei care au avut răbdarea de a-l urmări pe autor în acțiune pe Facebook fără a dezvolta reacții adverse sau antipatii de durată.

Având (in)faimă de mare troll literar pe rețelele on-line, Liviu Cristescu este tratat ca atare și când vine vorba de producțiile sale. Astfel se face că, deși formula sa atipică ar fi trebuit de una singură să justifice măcar o receptare (fie una și negativă), cartea aceasta pare să fi trecut aproape cu totul neobservată până acum, iar autorul ei confundat cu marea masă a celor care chiar nu au nimic de spus.

E drept, volumul este încărcat până la refuz cu lucruri pe care cititorii neavizați tind să le respingă ca fiind gratuite, stridente sau vulgare, iar alții strâmbă din nas, prea blazați în profesionalismul lor – la modul „și ce, avangardisme dintr-astea s-au mai făcut”, ca pentru a spune că asta nu ar fi o tradiție (sîc!) legitimă –sau prea credincioși cutărui purism, singura normalitate pentru ei și nimic altceva (e cazul neo-realismului reductiv care domină proza „serioasă” în ultimele două decenii). Colac peste pupăză, Liviu Cristescu duhnește a iconoclasm: cei care s-au ofensat ușor când unii și alții și-au expus sincer punctele de vedere asupra lui Eminescu și a altor monștri sacri naționali vor putea închide (ne)liniștiți cartea după primul text.

Așadar, CU OCHII ÎN 4 este un OZN literar rătăcit într-o epocă în care lumea nu pare să se mai mire dacă vom vedea mâine-poimâine OZN-uri în amiaza mare… Dincolo, în zona artelor vizuale, a devenit o banalitate să repeți gestul lui Duchamp, atât de șocant acum un secol, de a „înrăma” o parte derizorie și deja existentă a realității, în loc de a o imita într-o sculptură sau pictură diluată. Dincoace, în cârciuma literară, oftaturi și huiduituri: cum să fie literatură o carte cu postări transcrise de pe facebook (cu tot cu reclamele la lenjerie sau la reviste de poezie), liste de cumpărături, colaje, diagrame, scheme, tabele și concursuri de măsurat… puli!? Vai, nu se poate…

În mod paradoxal (limbajul nefiind inocent, iar cartea în sine ar necesita poate mai repede o înțelegere personală a morbului ratării existențiale, a crizelor maturității), tocmai un cititor (aproape?) inocent, în lipsa reperelor a ceea ce s-ar considera o carte legitimă pentru România anului 2017, ar putea aprecia șocul cărții. Vorbe mari, da, dar trebuia să fiți la Gaudeamus 2017, la stand-ul editurii frACTalia, ca să vedeți reacțiile spontane ale unui (încă prea?) tânăr cititor care s-a rugat de mama sa să-i cumpere. După mai multe târcoale (și ispitirile lui Liviu, care a mers pe burtă, n-a specificat de la început că are același nume cu autorul ăla abstract, sau nu chiar așa de abstract, că-i pe copertă), i-am dat un exemplar. Va rămâne cu siguranță marcat…

OK, am vorbit ca la promo(sport), acum să pretind puțin că aș fi un critic literar „obiectiv”… (Ceea ce, evident, nu pot fi.)

Deși Dan Gulea, cel care a prezentat cartea la târg alături de mine, a ținut să plaseze cartea pe coordonatele avangardelor istorice (fiindcă de acelea s-a ocupat domnia sa, chiar dacă volumul Marginaliile avangardelor din 2016 a arătat că suferă de o înțelegere, să-i spunem eufemistic, deficitară), însuși Liviu Cristescu (cel din postfață) dezvăluie că mai degrabă s-a raportat la post-avangarde cum ar fi poezia concretă/vizuală și, mai ales, că în volum a emulat și, totodată, s-a raportat polemic (sau, mai degrabă, ironic) la post-avangarda reprezentată de mișcarea conceptuală americană, așa cum a întrezărit-o în antologia semnată de Craig Dworkin și Kenneth Goldsmith, Against Expression (2011).

De pe aceste filiere vin strategiile predominante în carte și lucrul acesta nu este indiferent. CU OCHII ÎN 4 ar putea rămâne în istorie (pentru cine mai crede în istorie) tocmai ca una dintre primele cărți din zona literaturii conceptuale din România, însă Liviu Cristescu își încheie postfața temându-se tocmai de faptul că volumul „ar putea deveni un fals volum de poezii și mai degrabă un manual de scriere conceptuală, un soi de propedeutică sclifosită”. Ceea ce ar putea sugera posibilitatea ca acesta să fie, cum ar spune gurile rele din mainstream, doar un hoax elaborat pentru cei care iau, odată cu autorul, prea în serios jocurile literare de acest gen, ceva menit să-i compromită pe aceștia.

Respectivelor guri rele li s-ar putea da cu ușurință dreptate având în vedere modul în care, prefăcându-se că ne-ar da niște explicații (și nu orice explicații, ci „adevărul”, căci el scrie: „prefer (vorba lui Nietzsche) să nu fiu înțeles decît să fiu înțeles greșit”), Liviu Cristescu mai mult ne bagă în ceață, aruncându-te tot felul de mere otrăvite: termeni consacrați în istorie care sunt resemantizați idiosincratic (chiar și a tradiționalului textualism), termeni cu totul ad-hoc (cum ar fi „futilism”, „principialism” sau „travalism”), trimiteri la volume nepublicate și neterminate ale aceluiași Liviu Cristescu (cum ar fi VACANȚA MARE) și, per total, o aglomerare de detalii și de nuanțe care sugerează mai degrabă o compulsie decât o rigoare (a se compara cu abordările autorilor nord-americani sau scandinavi de literatură experimentală, cel mai adesea destinată unui context academic).

Într-adevăr, Liviu Cristescu nu deconstruiește „cu ținută” (nu că ar putea lesne să o facă de la înălțimea unui bloc din Constanța, zona Flămânda). Ceea ce are în comun cu teoriile și practicile asociate (într-un sens poate prea lărgit) cu deconstructivismul este tendința de a se auto-sabota cu brio ca autor, de a pune permanent sub semnul îndoielii funcția de autor și posibilitatea acestuia de a fi autor-itate. Pe de altă parte, îi place să trântească clișee, formulări, relații, scheme, uneori sugerând că o face nu pentru a le afirma și el, ci pentru a le ironiza, fără însă a livra alternative.

Un bun exemplu este cel al poeziei „normativiste” de la pagina 74, cu „femeia” încadrată într-un pătrat roz în care este înscris în cerc cuvântul repetat „pătrat”, scris cu albastru, și „bărbatul” încadrat într-un pătrat albastru în care este înscris tot în pătrat cuvântul „cerc”, scris cu roșu. Explicația de la sfârșitul cărții ne cere să o luăm ca pe o joacă „în chip jungian” și semnificația să o „decriptăm” singuri. Firește, nimic despre rolurile de gen impuse în ultimul secol chiar prin culorile folosite aici în joacă, nimic despre opresiunile de tot felul exercitate tocmai în numele dogmaticii acestei acuplări, ar fi însemnat ca Liviu Cristescu să adopte o poziție, ceea ce ar fi inadmisibil.

Evident, persoana lui Liviu Cristescu (de pe FB, cel puțin) s-ar simți chiar acum lezată, fără a resimte vreo disonanță cognitivă (mi-a dat de înțeles că se îngrijește cu deplin egalitarism de cele gospodărești, fără a se considera în vreun fel feminist – și asta doar pentru că, din ignoranță, reduce toate feminismele la cel al radicalistelor matriarhale, care îi provoacă complexul de castrare -, dar că preferă în continuare să jignească unele femei după cum poftește și, de hetero ce este, să le reducă persoana la „gaură”), o problemă, de altfel, și la case mai mari, dar nu-mi rămâne decât să manifest înțelegere și să îi fiu recunoscător pentru oportunitățile de a pune asemenea lucruri în dezbatere.

Așadar, cu tot cu bășcălia nihilisto-balcanică (notă aparte față de cea mai mare parte a conceptualismului occidental, dar și provincialism în sensul în care Liviu Cristescu decide să se izoleze de mizele care vin la pachet cu morga de academism a acestuia, practicând conceptualismul la fără frecvență așa cum Octavian Perpelea (nu) frecventează cluburile de umor), CU OCHII ÎN 4 are meritul de a oferi mult material de glosat, deconstruit sau deturnat.

Față de poeții (prea) obișnuiți, puși eventual pe tematizarea pretențioasă a unui fenomen precum Facebook-ul, Liviu nu se ferește (chiar și cu riscul de a fi comparat cu Goldsmith, cel din Fidget și Soliloquy, sau cu Duchamp) să ne livreze oglinzi frontale (sau o iluzie aproape perfectă: postările luate de pe Facebook, de pe un feed care el însuși înfățișează o bulă restrânsă, sunt nițel editate și nici nu sunt copiate cu tot cu formatare, așa cum ar face-o Tan Lin) în care citim de toate, de la Monica Bellucci și Trump până la o conversație în care Liviu Cristescu și Yigru Zeltil se confruntă cu tânărul critic clujean Ovio Olaru pe veșnica temă: „dau o bere când ajunge poezia conceptuală canonică la noi?”, zice Ovio. La care Liviu: „De ce ar trebui să devină canonică? Eu nu pricep dorința asta de putere. Important e să devină suportabilă și atît”. Ultimul cuvânt îl are meteoricul Viku Zen: „Promit să fiu ăla care strigă tare din spate”.

 

 

P.S. Plus alte câteva informații utile (cui îi pasă):

CU OCHII ÎN 4 este abia prima carte care apare oficial, precedată de un masiv roman autopublicat acum câțiva ani pe CD și Internet, ȘANTIER LITERAR. Debutul în Arhitext a avut însă loc prin anii ’90. Cronologic vorbind, Liviu Cristescu ar fi putut, la limită, debuta cu puțin înainte sau în același timp cu Grigore Șoitu, Mircea Țuglea, Sorin Dinco sau George Vasilievici – generația primilor poeți din Constanța (vid ovid pentru Mincu, axis imundi pentru Cristescu) care s-au racordat la ceea ce se întâmplă în centrele literare din România (la ceea ce generația optzeciștilor a numit „postmodernism”) în loc să se bălăcească într-un „dobrogenism” inert, al celor de la filiala Dobrogea a Uniunii Scriitorilor, care au reacționat disproporționat de amenințător față de ironiile tinerilor de-atunci.

Cu excepția lui Grigore Șoitu din primele volume (Anticulinare și Addenda, care ar merita să fie revizitate), aceștia au fost mai puțin atrași de filiera neoavangardistă care s-a manifestat la noi prin „textualism”. În spatele acestei etichete s-au înghesuit autori care înțelegeau diferit însăși noțiunea de „text” (dacă, pentru Gheorghe Iova, „text” era ceea ce sfida separarea comodă dintre speciile literare și se folosea extensiv de citat, colaj sau pastișă, Marin Mincu numea „Textul” autentic ceea ce reușea, ca un vampir, să-și omoare, să-și „textualizeze” autorul), însă aveau mai toți scriituri întoarse către sine, către procesul propriei faceri (ceea ce avea să fie etichetat peiorativ ca fiind „masturbare”, mai târziu, de către cei fascinați nu de propria scriitură, ci de propria lor persoană).

La începutul tranziției, când se recupera de zor ce nu s-a putut afirma pe deplin sub ceaușism, cărțile necenzurate ale textualiștilor și ale altora păreau a stârni, precum expozițiile de artă experimentală, o anume fascinație, nu numai printre literații de atunci (mai curioși decât cei de azi), ci și printre arhitecți,  în aceeași aer al epocii pe care îl respira atunci și tânărul Liviu Cristescu și care, pe parcurs, s-a pierdut.

În momentul în care așa-zisul „postmodernism” al generației optzeciste, care s-a dezvoltat în „serele” facultăților de litere din epoca ceaușistă, în absența unei societăți cu adevărat postmoderne, devine (ușor forțat?) canonic, unii dintre studenții profesorilor din sus-numita generație, confruntându-se cu ipocrizia generală a societății și cu pudibonderia conservată după dispariția cenzurii de stat, decretează că postmodernismul a murit (înainte să fi existat cu adevărat la noi), că teoria franceză a devenit irelevantă (înainte să fi apărut mai multe traduceri din ea, în același timp în care Bogdan Ghiu, pe bună dreptate, deplângea faptul că singura noastră permanență este obsesia oralității) și că mai bine am scrie așa cum trăim…

Sigur, fracturiștii aveau și ei dreptatea lor în anumite puncte, însă mulți dintre ei și urmașii lor (sau doar coechipierii, tovarășii de drum) suferă până în prezent de așa o alergie crâncenă la orice a mirosi prea tare a experiment că au dezvoltat cutume absurde (cineva îmi spunea că „îți dai seama că o poezie este proastă dacă se joacă cu fonturile” – un bun exemplu de regulă menită să fie încălcată).

În condițiile acestea, nu e de mirare că după ridiculizații textualiști (nu ajuta nici faptul că, până în jurul anului 2000, unii veleitari au ajuns publicați cu pseudo-textualisme de mâna a treia, astăzi uitate; nu că ar fi putut Ianuș distinge vreodată între cele trei mâini, cum nu părea să distingă nici între Ashbery și O’Hara, doar că a dat mai bine în manifest invocarea la grămadă a școlii newyorkeze, ca pentru a sugera că n-a rămas tot la beatnicii frecventați de optzeciști) și minimalizații discipoli ai lui Gellu Naum (care nu prea au ajuns nici la genunchiul acestuia; oricum, aerul condimentat al textelor naumiene și lipsa voită de alonjă teoretică l-au făcut mai simpatic douămiiștilor decât orice alt nume din zona avangardistă) nu s-a mai făcut mare lucru.

Cu toate acestea, au fost ani în care Chris Tanasescu, un poet stabilit în SUA, a propus un altfel de discurs în revistele literare, a livrat niște proiecte interesante și lesne trecute cu vederea (cel mai ambițios experiment literar din ultimul deceniu, Nomadosofia, a fost și cartea cea mai grea de vândut pentru editura de poezie care a editat-o) și a atras pe orbita sa câțiva oameni (cum ar fi Camil Cardaș, ale cărui producții au rămas și ele ignorate), dintre care unii s-au organizat în forma grupului editorial frACTalia, care și-a propus, între altele, să promoveze și literatura experimentală, nișă firav reprezentată în România (orice ar zice Daniel Cristea-Enache sau Mircea Mihăieș).

Așa s-a ajuns la apariția acestei monstruozități numite CU OCHII ÎN 4, o carte venită poate prea devreme sau poate prea târzie, cu tot cu nesăratele ei inside jokes, înțelese mai mult de noi, cei câțiva preocupați de literatură conceptuală, poezie concretă și alte prostii splendide (cum am zis, pe mine, pe Sebastian Big, pe Iulia Militaru și pe alții cu siguranță o să-i zăriți prin carte) când ar trebui, nu?, să ne băgăm mințile în cap. Dar uite că nu le băgăm și vă amenințăm cu pistolul de hârtie să vi le scoateți din cap!… Glumesc, stați liniștiți, să stați prea liniștiți. Ar mai fi fost multe de spus, de smuls sau doar de muls, dar…

 

Tags: , , ,