Într-o postare recentă de-a sa pe Facebook, Andrei Ruse a atras atenția asupra faptului că lumea nu a auzit de Radu Aldulescu și că, până la el, editorii nu s-au înghesuit să-l trateze pe romancier așa cum se cuvine.

Pentru cine nu știe, Andrei Ruse, fondator al site-ului Hyperliteratura, conduce acum o editură independentă cu același nume, unde depune eforturi considerabile pentru a impune o altfel de formulă editorială: aceea a unei edituri dornice de a oferi transparență și respect autorilor, de a le oferi promovare mai bună și, nu în ultimul rând, mai multe drepturi financiare decât editurile consacrate, totul grație finanțării prin campanii de crowdsourcing, prin care publicul fidel autorilor respectivi contribuie la apariția cărții și se creează astfel o legătură, o implicare mai profundă.

Este un experiment lăudabil și chiar vă recomandăm să sprijiniți campania noului roman al lui Radu Aldulescu, Rezidenți în Casa Visurilor. Cartea a fost scrisă într-o perioadă de mare precaritate pentru autor, după ce acesta a fost evacuat fără milă acum trei ani dintr-un sediu al Uniunii Scriitorilor, unde locuia și așa în condiții minimale. Într-o epocă în care literatura a devenit pentru mulți un hobby de week-end sau o pasiune de viață amânată cu dinții încleștați pentru o ipotetică și devitalizată bătrânețe stabilă, Radu Aldulescu s-a dedicat ascetic scrisului, până la capăt, fără plasa de siguranță a vreunui loc de muncă.

Așa cum s-a mai scris în anii trecuți pe Fabrica de Literatură, posibilitățile scriitorilor sunt puse în pericol în momentul în care câmpul literar nu mai funcționează pentru toți, în care asimetria de putere perturbă performanțele instituționale și mai mult decât a făcut-o deja tranziția de la o societate național-comunistă, în care boema era posibilă la schimb cu libertatea redusă și amenințările cenzurii vigilente, la un capitalism necruțător față de ce nu este vandabil pe termen scurt (la care se mai adaugă și șmecheria balcanică, tentație căreia i-au cedat într-un fel sau altul cei mai mulți dintre editorii „tranziției”).

La un reducționism neoliberal a fost supus cu atât mai mult învățământul, iar aici se regăsește punctul nevralgic. O sub-piață de carte „anti-comercială” rezistă în măsura în care este susținut de un public alcătuit, cel puțin, din studenți și profesori. Pierre Bourdieu a analizat în Regulile artei tocmai funcționarea acestui sistem și rămân în bună parte valabile și astăzi constatările sale: o editură cu atitudine agresiv „anti-comercială” cum este Les Éditions de Minuit a reușit să vândă pe termen lung Samuel Beckett, Claude Simon și alți autori dificili atâta timp cât aceștia au fost absorbiți de critica și istoria literară și au acumulat premii prestigioase de natură să mențină în timp interesul pentru volumele acestora (fie și la modul că acești autori au fost prinși în bibliografiile facultăților).

Or, este clar că în România postdecembristă un astfel de „lanț trofic” nu prea există. Singurii care am putea spune că au beneficiat vizibil de pe urma manualelor alternative sunt Mircea Cărtărescu și, eventual, alți câțiva scriitori cu prezență mai degrabă marginală, în rândul lecturilor opționale. Chiar și această aducere la zi din anii 2000, deloc neobișnuită în raport cu ce se întâmplă în alte țări occidentale, a fost mai mult meritul lui Nicolae Manolescu, care a concertat această impunere canonică împreună cu elevii săi optzeciști, dintre care regretatul Alexandru Mușina se grăbise numaidecât să scoată la Aula, editura sa universitară, o colecție vastă de monografii care îi așezau pe optzeciști și pe precursori ca Leonid Dimov și M. Ivănescu alături de autorii români iremediabil canonici. Toată operațiunea aceasta nu a fost însă de efect, din moment ce ne aflăm în anul de grație 2018, manualele alternative sunt amenințate cu înlocuirea de către manualul unic, iar facultățile de litere, în realitate, abundă în studenți care dorm liniștit fără a fi prea familiari cu cei sus-numiți, cel mult cu omniprezentul Cărtărescu, dar în condițiile în care „postmodernismul” literar nu pare a fi, în afara Brașovului și a altor câteva centre universitare, studiat prea serios. Având în vedere nivelul studenților care vin la litere (produsul derivei întregului învățământ), nu e de mirare că mulți dintre aceștia riscă să rămână doar cu lecturile fără de care primesc notă mică la seminar sau examen – și, nu-i așa, de ce să-i mai chinuim cu postmodernii dacă nici printre clasicii lejeri nu se simt prea bine?

Prin urmare, ar trebui să ne surprindă că Radu Aldulescu (altminteri, așa cum spune Ruse, un scriitor care ar fi vandabil într-un alt context) reușește să vândă chiar și câteva amărâte de mii de exemplare într-o țară cu toate datele de mai sus și, pe deasupra, posedată până astăzi de mult semidoctism și de un interes alarmant de mare pentru pseudospiritualitate și pseudoștiință. Colac peste pupăză, Radu Aldulescu nu a fost tentat de capcana gazetăriei, prin care Mircea Cărtărescu, eseistul Andrei Pleșu și alții au reușit să plutească la suprafața mentalului colectiv, uneori în modurile cele mai discutabile din punct de vedere intelectual, în orice caz rezultând atragerea magnetică a comentatorilor complexați de tot felul. Înainte să ne lamentăm că Radu Aldulescu nu are popularitatea pe care ar merita-o, ar trebui să ne întrebăm dacă popularitatea aceasta de masă ar mai trebui râvnită, dacă nu cumva așa ceva certifică faptul că un scriitor, provocat să participe de la înălțimea gazetăriei la viața publică, își rătăcește aproape sigur drumul…

Pe lângă toate acestea, așa cum însuși autorul Cronicilor genocidului a mai amintit, piața de carte de la noi este atât de subdezvoltată că nici literatura comercială nu se vânde așa cum ar trebui într-o țară de dimensiunile României, iar nouă încă ne lipsește, de exemplu, instituția agenților literari. Acum mai bine de un deceniu, la o întâlnire de la Neptun, Nicolae Manolescu a întrerupt-o pe Liliana Ursu spunându-i că ar fi o idee marxistă să sugereze că valorile artistice ar fi subminate de lipsa de interes a păturii înstărite pentru cultură, pentru susținerea valorilor prin mecenat. Realitatea se dovedește a fi și mai complicată…

 

Tags: , , , ,