(Mi-am făcut o regulă din a scrie numai despre cărțile care contează, firește că din punctul meu de vedere. Din păcate, sunt destule astfel de texte pe care, din diverse motive, le-am lăsat neterminate de-a lungul anilor. Înainte de a constata că, din fericire, s-au găsit autori mai legitimi să scrie mai onest despre reeditarea volumului Vînt potrivit pînă la tare din 2012, am vrut să provoc o receptare mai justă scriind un articol polemic la adresa lui Cosmin Ciotloș, care răstălmăcește istoria literară într-o cronică menită să arunce cartea într-o lumină defavorabilă. Fără a fi devenit eu însumi, între timp, un autor mai legitim, deci mai în măsură să se confrunte cu alți critici (care, hélas, dețin o rubrică, spre deosebire de subsemnatul…), m-am gândit să recuperez textul în cele din urmă…)

 

Pentru literatura din România (sintagmă de reținut pentru un dezirabil – și îndepărtat? – viitor post-național), poezia celor din Vînt potrivit pînă la tare (în adaptarea lui Ioan Mușlea) ar fi firesc să rămână drept un etalon de poeticitate, manifestarea cea mai profund neoavangardistă din perioada regimului ceaușist și totodată cea mai radicală inclusiv din punct de vedere politic, precum și, deloc în ultimul rând, o anticipare a (dacă nu chiar o influență seminală asupra) poeziei din România ultimelor decenii – și aici mă gândesc deopotrivă la noul autenticism (aproape deja, s-ar spune, istorie) și la noul conceptualism (ce prinde contur încet, încă destul de discret).

Am spus „firesc”, dar multe lucruri nu sunt firești în literatura română. Cum ar fi faptul că brand-ul „postmodernismului” a fost arborat la noi în absența unei postmodernități de facto, iar partizanii acestui mimetism mai mult sau mai puțin de succes au fost omologați de așa-zise autorități care vorbesc insistent despre „ierarhia valorilor” și „canonul” care „se face, nu se discută”, fiind ei înșiși de o legitimitate absolut găunoasă, dar care rezistă cu inerțială încăpățânare – a se vedea, de pildă, prezența în continuare în bibliografiile academice a unui tom ca Istoria critică a literaturii române, o carte cvasi-unanim criticată pentru greșelile de care este împânzită și nedreptățile pe care le propagă (din care doar cea mai evidentă este expedierea literaturii din Basarabia în câteva rânduri scrise înainte de 1990, înainte ca promoția lui Em. Galaicu-Păun și tinerii de la Crudu și frații Vakulovski încoace să se afirme și dincoace de Prut). Cu toate acestea, mi s-a spus nu o dată că sunt prea „radical” și „rebel” dacă țin să-i contest pe Nicolae Manolescu și pe ceilalți de la România literară, de parcă ar fi datoria mea, ca scriitor tânăr, să respect fără să pun întrebări…

Acestea fiind spuse, pare cât se poate de firesc ca mai tânărul Cosmin Ciotloș să se afle în redacția România literară. O dovedesc reglările subtile de conturi pe care le pune la punct spre sfârșitul textului „Pact de neagresiune”. Din câteva mișcări, bravul discipol manolescian ne arată cum stă cu adevărat istoria literară (pe care persoana sa o întruchipează): fără vreo demonstrație detaliată, Cosmin Ciotloș decretează că, „strict tehnic”, lunediștii ar fi fost superiori lui Rolf Bossert, Richard Wagner și Hellmut Seiler, că „tinerii poeți de acum” (douămiiștii?) ar fi „dotaţi cu o conştiinţă artistică arbitrară şi suspect de indiferenţi la vitalitatea socială a poeziei” (la fel de bine i-ar fi putut înjura, am fi avut o imagine la fel de nedetaliată a realității) și insinuează că aceștia nu știu nimic dacă văd în Vînt potrivit pînă la tare „în cel mai bun caz un model de perfecțiune lirică” (sintagmă la auzul căreia cei vizați ar vomita pe loc, și nu fără dreptate). Dacă asta chiar se întâmplă, atunci asta „s-ar putea numi, cu tristețe, răstălmăcirea istoriei literare”.

Nu cu tristețe, ci cu mânie s-ar putea spune că asistăm aici la o falsificare în toată regula, susținută altminteri de câteva observații juste și altele pur diletantistice. Cosmin Ciotloș are dreptate când spune că poeții aceștia de limbă germană suferă din punctul de vedere al „celebrității” (utilizarea acestui cuvânt este însă simptomatică), însă omite enunțarea tocmai a explicațiilor „de natură sociologică și mentalitară” pe care le promite și, mai grav, își admite ignoranța în același timp în care pare să sugereze că Anemone Latzina, Franz Hodjak, Rolf Frieder Marmont, Johann Lippet, William Totok, Richard Wagner, Rolf Bossert, Hellmut Seiler, Horst Samson, Helmut Britz, Klaus Hensel şi Werner Sölner nu degeaba au rămas nume obscure pentru un cititor avizat ca el…

După cum ar trebui să știm prea bine, câmpul literar românesc favorizează scriitorii de etnie și expresie română. Până în ziua de azi, nimeni nu pare să fi îndrăznit să facă radicala sugestie a necesității de a preda în școală nu doar literatura română exclusiv din România (secțiune canonică care parcă programatic neglijează orice minoritate, de la autoare până la scriitorii de etnie evreiască – a se vedea cum unor M. Blecher și Hortensia Papadat-Bengescu li se preferă în continuare soporificul G. Călinescu), ci și niște literatură română produsă în afara granițelor țării, precum și o simbolică parte din literatura produsă între granițele țării în alte limbi – ceva ce ar trebui să țină nu de un multiculturalism forțat, ci de o anume normalitate.

La așa ceva mă așteptam să se discute în articolul aceasta. În schimb, Cosmin Ciotloș dovedește că nu prea a citit nici din Mariana Marin (care scrie într-un poem din Atelierele, „Fără ei”: „Fără prietenii mei – tinerii poeți germani din România -/ subiectivitatea și-ar mai fi supt și acum degetul/ în fața realității” […], iar într-un text din Mutilarea artistului la tinerețe, „Punct”: „Anemone Latzina își dorea în 1966/ să fie un cufăr pașnic, de treabă,/ prăfuit și maron./ […]/ Nu m-am gândit niciodată/ că tot acolo va trebui să așez într-o zi/ și creierul lui Rolf Bossert/ făcut țăndări/ peste tinerețea mea/ căreia i-a pus punct.”; exemplele pot continua, mai citez aici, printre alte dovezi ale acestei înrâuriri, doar finalul poemului „Vorbește A.F.” din Aripa secretă: „Unde o fi generația/ să-mi povestească/ despre cum confund eu eticul cu esteticul?”) când ne spune că doar Romulus Bucur și nimic altcineva nu seamănă cu poeții bănățeni. Prin urmare, deși măcar câteva dintre cărțile lor au apărut în afara veșnic marginalei edituri Kriterion (de exemplu, Franz Hodjak a publicat țigări umede și dor de călătorie în 1980 la editura Dacia) și semnăturile lor se pot regăsi în presa literară a epocii, tot degeaba dacă nu a auzit de ei Cosmin Ciotloș, care, de asemenea, nu suflă nicio vorbă despre prezența lor, fie și în treacăt, în tomul deja clasic al lui Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc…

Nu ar trebui să fie niciun mister motivul pentru care Vînt potrivit pînă la tare pare să fi fost dată uitării: obscuritatea ediției princeps, mai greu de găsit în afara colecțiilor bibliotecilor (în „la pișoar”, un text apărut într-volum colectiv al taberei de la Săvârșin, poate ne vedem din 2010, V. Leac consemnează în treacăt evenimentul găsirii unui asemenea exemplar), coroborată cu dispariția forțată a protagoniștilor de pe scena literară românească și prea lentele recuperări postdecembriste (care, oricum, cu greu ar fi putut schimba de la sine reputația discretă impusă prin ignoranța criticii de „vârf”, structural neinteresată de scriitori care nu erau de expresie românească, cu sau fără auto-traduceri).

Revenind la Cosmin Ciotloș (după cum s-a putut vedea din pasajul de mai sus, acesta insinuează că nimeni dintre poeții mai tineri nu ar avea o mai acută conștiință socială, ceea ce la limită poate că s-ar putea spune deocamdată despre cei mai mulți dintre „post-douămiiști”, dar nu și despre generația unor autoare ca Ruxandra Novac și Elena Vlădăreanu), frapează lipsa trimiterilor de vreun fel la textele poetice în cauză. Suspiciunea mea este că „superioritatea tehnică” a lunediștilor asupra acționiștilor bănățeni, pentru Ciotloș, este mai degrabă o chestiune de complexitate versus minimalism decât o cuantificare a reușitelor estetice sau ideatice (o asemenea reușită este, de exemplu, Dialectica lui Wagner). Din mai multe motive, nu acesta este însă locul pentru o comparație amplă a textelor celor șase autori confruntați – M. Cărtărescu, T.T. Coșovei, F. Iaru, respectiv R. Bossert, R. Wagner și H. Seiler -, însă – dacă îmi permiteți – preconizez de pe acum concluzia globală: lunediștii erau într-adevăr mai spectaculoși, însă bănățenii își controlau mai bine operațiile poetice și textele lor ar trece mult mai neșifonate de o probă de „sfârtecare” a douămiiștilor.

Ce face Vînt potrivit pînă la tare un etalon? Dacă priza crescândă la real este narațiunea legitimă a poeziei românești din a doua jumătate a secolului XX și începutul secolului XXI, atunci aceste texte îi scurtcircuitează caracterul „progresiv”, autorii lor putând înjgheba în marginea câmpului literar, fie și grație lui Brecht și altor câteva influențe din literatura de limba germană, texte narative, biografiste și, am putea adăuga, conceptuale, totul avant la lettre (mai multe dintre textele cuprinse datează din anii ’60 și începutul anilor ’70, când M. Ivănescu, Petre Stoica și puțini alți câțiva abia se poate spune că erau apropiați de aceste coordonate antimetafizice). Că demersul lor are importanță o recunoșteau chiar optzeciștii de limbă română în textele lor de întâmpinare, pe care, din păcate, Cosmin Ciotloș ține să le bagatalizeze post factum, ținând să interpreteze ezitările lor drept „defazaj de afinitate” și aprecierea lor drept pur „marketing literar”, dincolo de care nu ar fi existat decât o alianță (nicidecum „pact de neagresiune”) cu o finalitate etică, în virtutea denunțării mizeriei…

O nouă ediție a Vînt potrivit pînă la tare nu ar putea fi altceva decât un eveniment – iată că nu a fost pentru toți.

 

 

P.S. Mai multe despre carte puteți citi în articolul lui Marius Chivu din Dilema veche (2012), dosarul Elenei Vlădăreanu din Suplimentul de Cultură (2013) și dosarul din revista Mozaicul (3/2013).

 

 

Tags: , , , , , ,