(Publicăm pe FDL.ro, cu acordul autorului, articole semnate de Chris Tanasescu de-a lungul anilor în revistele literare din România. Primul, nu și cel mai vechi, dintre textele pe care le recuperăm aici a făcut parte dintr-un dosar despre creative writing („Pro și contra”) în revista Steaua, nr. 9-10/2012. -Y.Z.)

 

Despre creative writing – câteva însemnări personale despre o experiență comună
(On Creative Writing, Some Personal Notes about a Collective Experience)

Sunt câteva probleme care apar odată ce îți propui să predai creative writing – atât în România, cât și în alte părți ale lumii, însă în România sunt uneori de altă natură sau, când sunt asemănătoare cu cele din occident, sunt doar survenite cu câteva decenii mai târziu.

Una foarte gravă la noi este cea tehnică, a lipsei materialului bibliografic exhaustiv sau măcar consistent publicat în Occident – problemă straniu, dacă nu suspect de senin ocolită de unii pe care îi auzi că predau așa ceva. În condițiile în care, cum bine se știe, bibliotecile noastre universitare, spre diferență de cele occidentale, nu au programe consecvente, ample și profesionist întocmite, pe specialități, de achiziții de carte românească și externă, toată povara cade pe umerii titularului de curs, care trebuie să încropească și el ce, cum și de unde poate. Nu știu alții cum sunt, dar eu ani la rând, când eram la catedra din București, am cheltuit mare parte din banii pe care îi aveam, nu-i aveam (în condițiile în care nu am fost titularizat niciodată pe post) și din timpul mereu încărcat, comandând în nume propriu zeci și zeci de volume de tehnică poetică, în principal din Statele Unite, odată cu alte zeci de volume de poezie contemporană, intrând în contact cu diverși poeți și editori și rugându-i să îmi trimită cărți ca material didactic, pdf-uri ale volumelor, eșantioane cât mai ample, sau terorizând pe unii colegi sau chiar studenți plecați cu burse să se întoarcă și cu o copie xerox a tomului x sau y etc. Una dintre cele mai „tari” manevre era să comanzi de pe Amazon cărți de anticariat (la unu, doi dolari) la adresa unui prieten/ cunoscut american sau occidental (căci pentru țări bananiere ca a noastră n-avea curaj să trimită niciun librar cărți la mâna a doua, de ce, n-aș putea zice, și mi-e teamă că situația a rămas la fel) care urma să vină în România și le aducea cu el sau le putea trimite prin cineva. Din păcate, această ultimă variantă, evident cea mai convenabilă, a putut fi aplicată doar o dată sau de două ori; dar, până la urmă, am strâns, prin toate aceste eforturi cumulate, sute de titluri. La un moment dat, după un comentariu al meu, un coleg de la o universitate din alt oraș mi-a scris – păi sigur, Chris, tu ai acces la surse la prima mână… Nu i-am stricat dragului confrate imaginea idealizată despre secția de studii americane din București aflată în (aproape) aceeași cronică lipsă de susținere finanaciară ca orice alt departament din țară, nici nu i-am zis că acest acces mi-l asigur din banii proprii care, în condiția de profesor asociat, erau clar mai puțini decât ai lui… Sau poate nu întotdeauna, căci eu aveam mereu încă vreo două job-uri, n-aveam cum altfel, și pe lângă asta, o parazitam pe soția mea, dedicată trup și suflet avântului meu artistic și pedagogic!

Dar în orice rău este, ca întotdeauna, și un bine. Cele mai consistente pachete de cărți mi le comanda Ralu(ca) – ea având întotdeauna, cel puțin cât am stat în România, slujbe mai bine plătite ca ale mele – prin preajma sărbătorilor, de Crăciun, de Paște, de diverse aniversări etc: ăsta era cadoul la care eram abonat „pe viață” și de care eram cel mai bucuros. Când venea coletul și ajungeam acasă cu el gâfâind de la poștă, scoteam cărțile cu copertele multicolore și le întindeam prin pat, pe scaune, prin bucătărie, fericiți ca niște copii la care a venit Moș Nicolae. Am reușit uneori să contaminez și pe unii studenți cu această bucurie genuină și cu fructele ei – atenția încă și mai ascuțită, asimilarea și mai profundă a acestor daruri de preț și de învățătură. Am și acum imaginea lui Camil Cardaș (care a publicat între timp două volume sub pseudonimele Camil P. Camil și Camil U. Camil, cu cronici și reacții răzlețe, dar foarte favorabile, și al unui al treilea încă în manuscris*) care, cu o foame de neostoit, apuca orice carte pe care io aduceam și începea s-o citească pe loc, în timpul conversației. Sau modul mai retras, dar la fel de acut, în care devora și Adriana Boagiu (publicată deocamdată prin reviste literare) tot ce propuneam la curs, și cerând suplimentar. Nu au fost singurii, iar roadele se văd și se vor mai vedea.

Aceeași continuă scormonire după surse și experimente, după articole și cărți bune, dar greu accesibile, m-a pus în legătură cu alți profesori – așa l-am cunoscut (și personal) pe Felix Nicolau, care a început și el să predea creative writing la un moment dat (pe lângă specialitatea sa, literaturi anglofone) și la care m-am bucurat să văd că încearcă, așa cum voiam și eu, să abordeze totodată foarte riguros și documentat subiectul, dar și experimental, interactiv și elastic, punând cele învățate atât în practică, cât și sub lupă sau sub (multiple) semn(e) de întrebare. Așa că imediat a început între noi un schimb furibund de pdf-uri, cărți scanate, impresii și idei. Spre diferență de mine, Felix abordează aplicat și fiction, și nonfiction, odată cu poezia și multele alte subiecte în care e specialist, în timp ce eu mă concentrez în proporție covârșitoare asupra poeziei și asupra formelor și tehnicilor ei specifice (în perspectivă istorică și comparativă, cu focusare cel mai des pe modernitate și contemporaneitate), pe care le ramific cu studiul și încurajarea experimentelor de poetry performance/slam/sound poetry/spoken word, poezie concretă, inter-arte și multimedia, ca și în direcția versurilor rock/pop/hip-hop.

Am fost bucuros, în sensul ăsta, să aflu că Ruxandra Cesereanu face la Cluj, pe lângă cursurile ei de literatură și creative writing, și ateliere de muzică progresivă și psihedelică. Nu e complet întâmplător, așadar, că apoi „s-a întâmplat” să colaborăm în niște proiecte literare internaționale.

“ce-i aia creative writing, aia nu e disciplină academică!”

O altă piedică importantă era (și poate mai e) sinistrul labirint administrativ-birocratic și prejudecățile adânc înrădăcinate „pe ici pe colo” în spațiul nostru academic. Când am propus acest curs, șefa mea, Directoarea Centrului de Studii Americane, doamna Rodica Mihăilă, m-a avertizat – nu-i bine să-i spui creative writing, zi-i poezie contemporană și elemente de c.w., că mulți pe-aici zic ce-i aia creative writing, aia nu e disciplină academică! – nicio problemă, oricum asta e specialitatea mea, zic, poezie contemporană (în care tot numai dânsa avusese curajul să mă îndrume cu o teză doctorală despre poezia rockului…). Vorba e că, de fapt, nu există creative writing, cum spunea Mary Kinzie în cartea sa reper, A Poet’s Guide to Poetry, fără creative reading și, aș adăuga eu, nici invers. Ca să ajungi un scriitor bun trebuie mai întâi să diseci și să „dai de toți pereții” cu mii de pagini de poezie, atât „clasică” și/sau modernă/contemporană exemplară, monumentală, cât și din cea foarte recentă, în facere și prefacere, în curs de a deveni și ea exemplară sau arhivă sau pur și simplu rebut. Dar e vorba de o lectură creativă, în care rescrii ceea ce citești, găsești sau nu variante posibil mai bune (pentru tine, cel puțin) de construcție și rezolvare, analizezi până la atom configurația formală, dicțiunea (opțiunile lexicale și de registru de limbă) și mișcările retorice ale textului și decizi dacă sunt cele mai adecvate și mai vii posibile – pe scurt, colaborezi la sânge cu poetul în scrierea, rescrierea și traducerea acelui poem, fie el unul „mare” și „celebru”, fie încercarea (deocamdată) timidă a unui coleg de curs ori atelier. Așadar da, bineînțeles, un curs reușit de creative writing e inevitabil (și) un curs foarte consistent de literatură, cu imersiuni în zone ample de istorie literară și literatură comparată, implicând lecturi extensive, așa cum un curs bun de literatură are inevitabil și elemente de creative writing.

Apoi urmeză piedicile mai mici și mai caraghioase, dar, în esență, la fel de rele, de genul, dar de ce ne trebuie să studiem versificație și forme și compoziție, un poet scrie așa, direct, ce simte el. Nu există gogomănie mai mare pe pământ. ªi adevărul e că o auzi foarte rar de la studenți sau de la poeții foarte tineri, sau o auzi doar într-o primă fază, ca o nedumerire sinceră, nu un diagnostic – însă o auzi de la cei care știu ei ce și cum ar trebui să învețe sau să se dezvolte (mai) tinerii scriitori, ba o auzi și de la unii scriitori deja „geniali” (chiar și tineri) care, din cauza ignoranței și iresponsabilității, fac rău și celor foarte tineri prin influența pe care o au accidental și impostor asupra lor. În realitate, studentul sau poetul ucenic e foarte deschis și nu are nevoie ca forma poetică să îi fie justificată sau, Doamne ferește, impusă, ci sesizează de la început și apoi e captivat de faptul că forma e o realitate, pe care o poți cerceta și studia și care te va ajuta să îți cristalizezi propria voce și viziune. Că, dansând cu formele, ai posibilitatea să te joci la infinit și, totodată, să atingi niveluri fundamental împărtășite și profund relevante multor altor semeni – or, ce poate fi mai atrăgător decât o asemenea perspectivă pentru un tânăr artist, fie că biologic are 18 sau 88 de ani. Față de asta, câtă uscăciune în așa zisa libertate a versului liber, prost înțeles de unii ca scuză pentru o neglijență arbitrară și discreționară și pentru desconsiderarea cititorului, vers care, de fapt, atunci când e privit cu atenție se dezvăluie și el tot ca o formă cu legile și oportunitățile ei, cu ritmurile și capacitățile ei de a vibra prin sens și astfel a contamina și transmite.

Prin toate aceste deschideri și experimente, descopeream împreună cu studenții de la București, ca și apoi cu cei din California și Ohio, și apoi cei din Asia de S-E (voi reveni poate altă dată cu comparații între sistemul, studenții și cultura creative writing de la noi și cele de aiurea), așa cum (dar, ca întotdeauna, prin alte contexte) sper că voi descoperi și cu cei de aici, de la Universitatea din Paris, ceea ce spunea poetul John Hollander în cartea lui din 2001, reeditată între timp de nu știu câte ori, Rhyme’s Reason – și anume că forma poetică e ceva mult mai complex și mai profund decât doar niște elemente de fonologie (fie ea și eufonie, aș adăuga) și de configurare a textului în pagină.

Forma ca instrument de explorare

Iată că tot vorbim de piedici și încurcături și ajungem la lucrurile binecuvântate ce pot apărea (și) din așa ceva. Lucrul cel mai binecuvântat este însuși lucrul cu forma – faza în care și poetul cu câțiva ani în spate de scris și cel care abia se apucă transformă forma poetică din aparentă constrângere în instrument de explorare – așa cum s-a zis, de exemplu, că este, uneori, în poezia lui Ashbery. Într-un text deja clasic, poetul din școala newyorkeză toarnă în forma trubadurescă a sestinei o „poveste” de benzi desenate, cu Popeye marinarul. Ritmul de succesiuni și repetiții al formei îi dă prilejul să se uite în multiplele ramificații ale culturii pop și ale psihologiei postmoderne, în timp ce jocul cu personaje de comics și inventarea unui crâmpei de poveste comic-stranie aruncă o lumină neașteptată asupra potențialităților acelei forme (în anumite sensuri la capătul opus valențelor dezvăluite de tușele mult mai drepte și mai vocale ale lui Ezra Pound, cum se știe, înveterat admirator al lui Arnaut). Nu cred că am avut student pe care să nu-l mănânce degetele să încerce și el/ea o asemenea jucărie. Plăcerea experimentului și a explorării nu se poate stârni mai bine decât cu asemenea exemple care implică odată cu prospețimea jocului multistratificări culturale – nu e nimic mai jucăuș ca seriozitatea și nimic mai profund decât jocul, în artă. Spun un clișeu, bineînțeles, dar uneori clișeele trebuie și ele experimentate, tocmai pentru a ne elibera pe noi dintr-o stare clișeistică, iar pe ele din irelevanță. Lucrând astfel cu ele, nu puțini colegi mai tineri mi-au dat dreptate – prin rezultatele pe care le obțineau – că nu clișeul e rău, ci folosirea lui automată și nelucidă. Clișeul ajunge sec și mort atunci când ne manipulează el pe noi, dar devine viu și bogat, devine artă înaltă (adică maxim grăitoare) atunci când îl folosim noi pe el.

Ceea ce mă aduce la problema influenței. Unii tineri vin cu acest stres, cine știe de unde și cum căpătat, ca nu cumva să semene încercările lor cu poezia lui cutare sau a lui cutare. Câteva posibile vaccinuri –Shakespeare n-a avut nicio problemă să ia de la alții, aproape nicio piesă de-a lui nu are o intrigă originală; problema e nu a cui a fost ideea, ci cum o dezvoltă fiecare la rândul lui; la Shakespeare există chiar plagiat – inclusiv după principalul lui competitor – sunt, de exemplu, pasaje întregi luate din Marlowe în Romeo și Julieta (ceea ce îl face pe bard [și] postmodern… extrem). Dar o face mereu foarte inteligent – și complet, adică nu se reduce la a copia, ci interpretează, traduce, asimilează (un monolog din Richard II e un mod de a-l portretiza prin parafrază pe Marlowe și a-și lua și adio de la el și de la influența sa după moartea prematură a acestuia, Prospero din Furtuna e o variantă [cât de fascinant răstălmăcită] a lui Doctor Faustus etc). Păi da, dar eu nu sunt Shakespeare. Nu încă… și oricum, până atunci, învață de la el – dacă simți că un autor te influențează, du fenomenul ăsta până la capăt, nu te reduce la aspecte mecanice neintegrate, mergi până în mentalitatea lui, în modul lui de a respira și articula – scrie un sonet la care un cititor bun să zică – ia uite, cum de nu cunosc sonetul ăsta al lui Shakespeare… Ceea ce ne duce, în treacăt, la problema exercițiului pentru poeți (cum zicea Noica, singurii artiști care nu exersează game, nu fac schițe și schițe înainte de tablou etc.) – altă meteahnă a „geniilor” de la noi și de aiurea, care sunt convinse că tot ce scriu (eventual și fără retușuri) e aur curat menit spre luminarea și înmărmurirea admirativă a planetei… Pound la o anumită etapă a scris un an de zile sonete nu pentru publicat, ci pentru deprinderea formei. Se cam vede, nu? – și dacă până și el se „cobora” la exersarea meșteșugului, apoi…

Influențele asimilate

Dar, revenind la influențe, nu vreau să spun neapărat, ca Eliade, că nu există influență (ci, de fapt, profunde înrudiri), deși, să mă iertați, eu îi dau dreptate lui Eliade în toate, însă principiul bun pentru poezie cred că e – să fie cât mai multe influențe, și toate asimilate. Vă e teamă să nu fiți influențați, le mai zic colegilor mai tineri. Foarte bine, atunci lăsați-vă profund influențați de atât de mulți, încât nici să nu le mai știți numărul. Să puteți zice, la propriu, ca poeți, ce zicea Whitman ca bard al națiunii – „(I am large, I contain multitudes)” – să avem în noi puhoaie, mulțimi și mulțimi de poeți – de fapt noi  trebuie să fim niște Whitmani nu (numai) ai națiunii Statelor Unite (sau europene sau mai știu eu care), ci (și) ai stării (poetice) globale și ai infinitului transnațional (inclusiv cel literar). În această cheie,  nfluență înseamnă fluență.

De fapt, asta și e etimologia cuvântului ritm, ca și a cuvântului… rimă. Curgere, desfășurare, fluență. Te exprimi prin ritm și (eventual și) rimă ca să existe curgere în spusele tale, să nu fie poticneli sau bâlbâieli. De aceea nici nu se pune problema să nu scrii „cu ritm”, el este acolo oricum, chestiunea e dacă e bine susținut și exploatat sau e lăsat la voia întâmplării și astfel, inevitabil haotic, întretăiat sau chiar cacofonic (și versul liber are ritmurile lui, conferite de sintaxă și de arta finalului de vers [inclusiv cea a ingambamentului]). Sigur că, așa cum sublinia Susan Stewart în eseul său din volumul The Sound of Poetry/ The Poetry of Sound, alcătuit de Marjorie Perloff și Craig Dworkin, ritmul și rima se disting prin natura și funcția lor, primul ținând de pulsiunile cosmice, naturale și fiziologice, peste care a doua aduce ordinea rațiunii și a memoriei, dar asta nu exclude ce spuneam, că amândouă generează și susțin curgerea, fluența – or, acolo unde este fluență există transmisie și se creează, astfel, legătura. Cum spunea bătrânul nostru Miron Costin, stihurile „nu sunt scrisorea dezlegată, ci legată”, el referindu-se la „silavele numărate” (de care vorbește, la scurt timp după, și sublimul Dosoftei, deși, în realitate, el e mai puțin atent la asta, însă consecvent în accente); prin acea numărătoare (sau numere, cum le zicea  Shakespeare direct) se realizează, de fapt, curgerea de care vorbim. Dar ritmul (cu r mare, cum ar veni) este – ca și forma – ceva mult mai complex și totdată mai subtil. După Robert Frost, e ceea ce rezultă din interacțiunea între schema fixă metrică și variațiunile discursului, ale vorbirii „naturale”. Atingerea acestui ritm este dovada artei poetice, apariția „vocii”, una dintre ilustrătrile binecuvântate ale coerenței, sau în cazurile cele mai fericite, a coincidenței între viziune și formă.

La nivelul metrului, un posibil motto în vremuri ca ale noastre ar fi: Să scriu fără măsură cu măsuri și să scriu măsurat fără nicio măsură. Să practic o diversitate cât mai mare, o infinitate, dacă s-ar putea, de metri și să fiu moderat în porțiunile cu lipsă (infinitezimal jucată) a oricărui metru. ªi, pentru următoarele șapte vieți, dar concomitent cu aplicarea devizei de mai sus, același lucru la nivelul formelor strofice, arhitecturale. Forma este, de fapt, ceva prin excelență comunional și colaborativ – în ea convergând tradiții, alte „forme ale aceleași forme” sau ale altora, coautori (căci nu există autor care nu e coautor) din vechime sau din prezent etc. De aceea, forma poetică se regăsește întotdeauna (și) în/ca spectacol, ca performance. Forma este și trup și trupă – a scrie un poem este un act de înființare și de manifestare a unei trupe, în care sunt prezenți vizibil sau nu poeți, literaturi, uneori și alte arte și trupe, e-un trup pentru miriade de suflete. De aici insistența mea printre cei mai tineri de a face (și) poetry performance sau chiar performance poetry, de aici și proiectul MARGENTO** – dar despre toate astea, poate, cu o altă ocazie.

Chris Tanasescu

 

*Camil L.A. Camil, șA(n)seLe din patrujnouă (piese de poezie), Tracus Arte, București, 2014.
**Margento, Nomadosofia / Nomadosophy, Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2012.

 

Tags: ,