(Continuăm seria de restituiri ale textelor ceva mai vechi semnate de Chris Tanasescu. Cel de astăzi a fost publicat în Cuvântul de către Răzvan Țupa pe la sfârșitul anilor 2000 și reluat, fără diacritice, pe blogul poetic.ro prin 2011.

De reținut că acest articol anticipează cu câțiva ani discuțiile despre apariția timidă a unui „nou formalism” (etichetă aplicată de Ștefan Baghiu lui Radu Nițescu) sau „neo-alexandrinism” (Alex Ciorogar), precum și pledoariile informale ale lui Dan Sociu, care crede că întoarcerea la versificație ar putea „democratiza” poezia românească. A se înțelege aici prin „democratizare” deschiderea către public; și alți poeți din generația lui Sociu au încercat, prin „poemul utilitar” sau prin „lirica elementară”, să accesibilizeze poezia, crezând că lipsa de popularitate își are cauza în textul opacizat anterior de (post)moderni (și nu, mai ales, în circulația și promovarea operelor, sau lipsa acestora).

După 2010, poezia a devenit, grație librăriilor de tip Cărturești, o marfă de preț pentru o pătură subțire de mijloc, iar festivalurile de poezie și concursurile de tip LicArt au instituit rețele de poeți tineri care scriu într-o anumită lingua franca, a poeziei narative cu ingrediente (micro)autobiografice, confesive și o doză minimală de referințe culturale la îndemână. Având în vedere însă voga unor Radu Nițescu, Alex Văsieș sau chiar Vlad Moldovan și Cosmina Moroșan, s-ar putea ca, de-a lungul anilor 2020, poeziile mai tehnice, dacă nu formaliste de-a binelea, să fie din ce în ce mai cultivate, să existe o presiune ca poeții să fie din nou mai diferențiați. Însă, desigur, rămâne de văzut dacă și mersul istoriei va permite această continuitate… –Y.Z.)

 

 

Este un subiect ba hazliu, ba dureros printre tinerii noștri poeți. Dar povestea este ceva mai veche. Stăteam deunăzi de vorbă cu un poet care publică din anii ’80 (ceea ce nu sunt sigur că înseamnă obligatoriu ca este optzecist), care îmi spunea foarte revoltat că nu ar trebui folosite rimele în poezie. Sigur că da, am dat din cap, în definitiv Homer nu le-a folosit, nici Sappho, nici Vergiliu sau Shakespeare, pardon, Shakespeare le-a folosit în sonete și în cânturile sau în porțiunile concluzive din piese, la Dante, iarăși, terza rima nu se pune etc. Ne-am distrat copios pe seama acestor exemple și mai ales excepții, după care sigur că am făcut speculații despre cine e mai modern, Chaucer, care n-are rime, dar scrie în metru, sau vip-urile optzeciste și cele de pe poezie punct ro, care n-au nici de unele.

Dar dacă e să fim didactici, și uneori e util să fim așa ca să ne asigurăm că vorbim despre aceleași lucruri, rimă și ritm au aceeași etimologie, e vorba de o rădăcină grecească al cărei sens principal este cel de curgere. Ai fluență, atunci ești ritmic sau eventual chiar rimat, reușești să introduci în discurs niște repetiții pe care urechea, ochiul și intelectul le pot recunoaște într-un mod ce produce emoție. Cum zice David Baker, “poetry is about repetition”. Bucuria subtilă a spectatorului activ este să recunoască în fluență influența, să vadă că bazinul cultural și comunitar e prezent în Iliada și că Sappho a vorbit realmente în vis cu cineva despre care așteptăm confirmarea că există și că ne condiționează fericirea Afrodita.

Acuma, încurcătura e că, deși în exemplele astea nu avem rimă (sărim peste Shakespeare și Dante, sunt depășiți), avem întotdeauna ritm. Ritmul respectiv rezultă în mod subtil și în același timp pregnant, ba chiar potopitor uneori, din interacțiunea melodioasă sau abrazivă între curgerea limbii vorbite și o matrice în care ea e forțată să intre, anume schema metrică. Poetul nostru tânăr și năprasnic din romgleza actuală o să ne spună că nu e așa, că poezia înseamnă poesis, creație așadar, iar nu jocuri cu ritmuri și consecvența metrică improvizatorie. Sigur că da, creația este țelul și chiar orgoliul omului de a zămisli o lume, adică un univers, un uni-vers, i.e. un spațiu în care prin vers (prin ceea ce pornește și revine, așadar, prin fluență ritmică) lucrurile converg spre unitate. Să creezi o lume înseamnă să ai libertatea de a face, libertatea de a face lucrurile să conveargă prin re-vers și con-vers, adică prin soluții ritmice. Este o libertate care se manifestă prin obligație a suflului și a inimii, iar ob-ligație este ceea ce leagă lucrurile între ele, pentru că unde nimic nu se leagă (inclusiv prin incompatibilități și stridențe) nimic nu se transmite.

Spun deci că vers e ceea ce poartă prin avansări și reluări corpul de vocabular, imagini și idei al poemului. Posibil, dar nu în poezia română contemporană, unde Mircea Cărtărescu spune (și te aștepți ca toată lumea să-l asculte și să ia drept profesionist ce aude) că diferența dintre proza pe care o scrie și poezie e că rândurile în proză nu merg doar până la o bucată de pagină și revin apoi de la stânga, ci se duc până la capătul din dreapta și continuă tot așa. Asta da poetică. Vasăzică, nu există nicio rațiune pentru încheierea unui vers mai aci sau mai „harcana”, adică nu există nico rațiune pentru vers să fie numit vers. Cineva mai firoscos o să-mi spună ca ba da, are dreptate prozatorul poet, și o să-mi dea de exemplu experimentele lui Ezra Pound care la un moment dat, pe la începutul secolului 20, își fixa mașina de scris să meargă numai o anumită lungime spre dreapta, și astfel forța versul să aiba o lungime fixă, dar nu în silabe, picioare sau accente, ci printr-un simplu metru în centimetru. Așa și cu scriitorul nostru. Păi sigur, bravos etc., numai că, printre altele, la Pound era o reacție față de poezia și poeticile de dinainte, în care metrul bătea monoton și metronomic, asa că o revigorare putea să vină și chiar a venit din asemenea experimente, pe când la noi să spui că nu trebuie să avem nicio regulă de versificație într-un context în care nu există principii de versificație (decât lipsa oricărui principiu) nu înseamnă să revigorezi și să experimentezi, ci să fii mai conformist chiar decât conformistul tovarăș Voronin în perpetuarea haosului vinovat ca regulă a neregulii.

Or, povestea asta e mult mai veche la noi, de fapt, într-o literatură în care nu există decât două alternative: vers liber și vers accentual-silabic, adesea rimat (mai avem noi și sub-varianta vers nemetric cu rimă, o variantă în fond de vers liber, la care voi reveni într-un episod viitor). Cărtărescu e doar unul dintre exemplele de lipsă de orizont și alternativă în acest domeniu, de unde la el parodiile care merg pe metru standard și auto-lirismele care se îneacă într-un vers liber ce tinde de fapt spre poem în proza. Mergând mai în urmă, avem de pildă la Ioan Alexandru secvențe de scheme ritmice (în principal iambi iregulari) cu măsuri de penta- sau hexametru pe lângă care sunt presărate versuri mult mai scurte, cu două, trei picioare. Până și un rafinat ca Ion Negoițescu expediază această formă drept vers liber, obtuzitate cu efecte incalculabile asupra cititorilor și chiar a poeților mai tineri, care pot fi astfel tentați să nici nu mai bage de seamă ce ritmuri sunt acolo și cum interacționează, și în concluzie să fie la rândul lor iresponsabili față de propria materie poetică. În lumea anglo-saxonă, un rigorist ca Lewis Turco ar taxa așa ceva (versul lui Alexandru) drept poezie în proză (concept pe care Turco i-l aplică de exemplu și lui Whitman), dar ar putea fi foarte util și chiar relevant discutat ca variantă de vers alb. De fapt, la noi nu a fost încă delimitat clar conceptul de vers alb – pe scurt, vers metric nerimat – de cel de vers liber – vers nemetric -, de unde și asemenea încurcături regretabile. Conceptul de vers alb iregular ar fi, cred, cel mai adecvat pentru versificația imnelor lui Ioan Alexandru și ar putea deveni o bază de pornire pentru localizarea acestei variante de vers în poezia noastră. Dintre poeții noștri mai tineri, găsim preocupări pe direcția acestei forme (deși în principal pe alte filiere) la Radu Vancu, unde avem alternări de texte în vers liber cu construcții în care ritmurile au coerențe apropiate de cele ale versului alb, iar, uneori, apar rime cu rol semnificant.

Drumul cel mai bătut este, în schimb, cum am zis, acela al versului liber. Forma aceasta însă are și ea anatomia ei, despre care mulți dintre noi habar n-au. Vers liber nu e, cum zicea renumitul poet citat ceva mai sus, doar un rând mai scurt decât cel de proză. Există în el ceea ce Helen Vendler numea ritmuri non-lineare. Sursa acestor ritmuri este în principal sintactică, prin diviziunea pe versuri în funcție de unități autonome sintactic (propoziții din fraze) și/sau de grupări nominale, verbale etc. Acest principiu ritmic e încălcat din când în când de poeții adevărați în sensul unei oportunități de edificare a semnificației, ori în răspăr (Mircea Ivănescu), ori afluent (Petre Stoica), ori în ambele moduri (Gellu Naum). Dintre cei mai tineri, un om pe care poți să-l dai fără frică de exemplu ca mânuitor al nivelurilor diverse de expresie ritmică și de edificare a semnificației prin vers liber e O. Nimigean, a cărui îndemânare e evident favorizată și de exercițiul aplicat în domeniul formelor tradiționale. Lucrul atent cu această forma însă, cea a versului liber, poate duce chiar la extremisme în ceea ce privește arta ingambamentului (chestiune care în Occident i s-a cam reproșat unui clasic postmodern ca Robert Lowell), dar pe noi ne-a ferit Dumnezeu de așa ceva, întrucât suntem prea filozofi și vizionari ca să ne pierdem timpul cu asemenea mărunțișuri, pe care însă le poți găsi, iarăși de pildă, la un clasic „anti-poetic” și „a-tehnic” ca Naum.

Cum spuneam, e greu totuși, dacă nu chiar caraghios, să mai vorbești de nonconformism și de spirit inovator în practicarea versului liber, o formă care are deja o sută de ani și milioane de practicanți pe toată planeta. Nu spun eu asta, ci un clasic în viață ca Dana Gioia, care a luat deja din anii ’90 peste picior pretinsa calitate radicală și subversivă a versului liber. În plus, tot Gioia, pe urmele lui Eliot, a distins în interiorul versului liber o categorie desemnată prin sintagma franceză a conceptului, vers libre, un gen care, cum spunea patriarhul modernist, este bun pentru că îndărătul lui bântuie fantoma unui anumit metru și aici exemplul tipic dat de Gioia este perioada târzie a lui Wallace Stevens (modernist care la noi este de obicei citat în legătură cu optzeciștii, lucru hazliu și totodată revelator în ceea ce privește postmodernismul acestora). Se poate vedea această formă, de fapt, chiar și în cazul grăitor al Canto-urilor lui Pound, despre care s-a spus că. deși au o ritmică a lor, nu sunt niciodată în metru standard. La noi nu prea avem ocazia să fie vorba despre așa ceva, iar acele exemple care s-ar putea da sunt în realitate, poate cu o singură excepție, doar niște accidente.

Sigur că o sută de ani de (singurătate a gurii, vorbind slobodă în) vers liber nu sunt și nici nu trebuie să fie în zadar. Câștigurile indiscutabile ale acestor experimente trebuie însă radiografiate în cunoștință de cauză și încununate de tragerea unor concluzii cât mai valide în ceea ce privește posibilele căi de ieșire din băltirea actuală. N-ar avea sens și ar putea suna artificial să ne întoarcem la clasicul accentual-silabic ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat între timp, deși porțiuni de metru standard n-ar strica pe alocuri și ar putea da un sănătos și pregnant gust al alternanței, care s-ar lega de altfel foarte bine cu poeticile postmoderniste de la care am vrea să ne reclamăm. Pe urmă, într-o epocă a internetului, a globalizării, a culturii multi-media și pop, a politicilor comunitare și planetare, a isihasmului popular și ecumenic etc., duhul poetic cere o poezie integratoare, metamorfică și proteică, absorbantă, asimilantă și poliglotă până la accese de babilonie, dar și cu punctări de convergență cristalizantă. Versul acestei poezii va trebui să integreze atât forma liberă, cât și pe cea metrică, inclusiv în variante hibride. Cele mai favorite soluții ar fi aici versul alb iregular (în care piciorul standard este dislocat pe alocuri de substituții trisilabice, de anacruze, de inversiuni etc.), mai sus pomenitul vers libre, para-rimele și formele tradiționale (sonet, vilanelă, pantum s.a.m.d.) în variantă camuflată (cum a făcut deja la noi Mircea Ivănescu, iar în vest avem experimentele de succes ale lui John Ashbery sau, mai recent, ale lui David Wojahn) și/sau controlat alterată (Nimigean din Week-end printre mutanți și „sonetele în X” ale lui Constantin Acosmei).

Căi posibil valabile de alternativă ar fi și experimentalismul inter-arte și multi-media. Aici într-un mod eronat se sperie unii poeți tineri că poezia fuzionată, de pildă, cu muzica riscă să devină lyrics, text de cântec. Am uitat probabil ce ne spunea bătrânul Pound, care îndemna poeții să fie și muzicieni sau măcar să petreacă timp cât mai îndelung prin preajma muzicienilor. După cum s-a vazut chiar la el, asta n-a avut ca rezultat o poezie cu ritmuri sau sonorități facile sau una în poziție ancilară față de muzică (ori alte arte). Și dacă ne e teamă de rezultate “prea standard” care or să sune din coadă sau prea pe metronom, e suficient să ascultăm niște jazz sau rock bun și o să vedem câtă libertate ritmică este în versurile de acolo, sau cum spunea nu demult Mark Doty, cum în rock’n’roll poți să acomodezi, prin intonare și variații de stil, versuri de orice lungime și orice schemă accentuală. În plus, versul combinat cu muzica nu înseamnă neapărat cântarea acelei poezii, cum nu înseamnă obligatoriu nici simpla acompaniere a poeziei cu montaj muzical. Recitarea incantatorie poate avea ca rezultat potențarea prin interacțiune atât a muzicii, cât și a textului, cu variații de la coincidențe la contraste ritmice între poezie și melodie, cu sonorități confluente sau disjuncte și cu imagini poetice sau accente dramatice care să profite de evoluțiile partiturii.

O poezie care vrea să reîmprospăteze nu prin ruptură, ci prin asimilare și integrare va așeza în matcă și ceea ce înțelege ca viu și valabil din ceea ce a moștenit, dar va și inaugura ceea ce nu s-a făcut atunci când ar fi trebuit să se facă. Aici va fi utilă discuția unor posibile experimente în română cu vers accentual (de genul celui din epopeile vikinge și anglo-saxone) sau mai ales vers silabic, care, deși tipic în mod tradițional limbilor romanice (prin moștenire latină, dar și greacă via vers clasic latin), nu s-a bucurat până foarte de curând de vreo atenție în poezia română. Vom reveni cu aceste analize.

Chris Tanasescu

 

Tags: , , ,