(Adrian Diniș și Sorin Despot, 11 martie 2018, foto: Daniela Luca)

După numai 32 de ani de viață, după un ultim accident vascular cerebral care a pus capătul unui lung șir de alte probleme („medicii îl priveau ca pe un miracol”, spun apropiații săi), Adrian Diniș nu mai este printre noi.

Și e greu de crezut că nu mai e printre noi, fiindcă era mereu „la datorie”, în cercurile de poezie sau prin Londophone și alte localuri bucureștene…

S-a comentat mult pe Facebook despre cum, de când nu mai este printre noi, a devenit cunoscut (știrea morții sale a circulat și în presa mainstream) și poeziile lui sunt citate cum nu s-a întâmplat niciodată în timpul vieții sale.

Dar acceptarea nu a lipsit: a citit la ARCEN, la Institutul Blecher, a fost la Săvârșin și, după ce debutase în 2010 cu volumul Poezii odioase de dragoste (unul dintre ultimele debuturi de la Vinea care au avut ecouri), a apărut în Cele mai frumoase poeme din 2010 și în alte câteva antologii. A fost un poet discret și, spune Claudiu Komartin, exigența l-a făcut să nu se grăbească să revină cu cel de-al doilea volum de poezii.

Rămâne de văzut dacă textele sale neadunate în volum și nerevizuite vor fi adunate de prieteni alături de cele din volumul de debut. Până atunci, ne-am gândit să facem o restituire și să reproducem câteva dintre poeziile pe care Adrian Diniș le-a publicat în antologia Fabricii de Literatură, Miez: opt scriitori la Sebeș (2012). Primele două erau inedite, iar celelalte au mai fost publicate în Poezii odioase de dragoste.

 

 

Cântec de adormit mortul

Te pui dinadins în drumul meu să mă lovesc
de tine seara când merg în somn pe coridorul strâmt
dar te ocolesc cu precizie. Trec prin tine ca prin ziduri

până la frigider. Încerc sânii tăi ca pe o cutie de lapte
aproape goală. Văd poza unui copil dispărut pe ea. Pe tine
te închid ca pe o uşă. Dar nu te trântesc. Nici măcar vântul.

Am avut de ales între o prăpastie şi tine. Am ales prăpastia.
M-ai lăsat să aleg prăpastia. Ochii închişi. În faţă prăpastia
se deschide. Ca o aripă mâna se deschide. Ca şi cum nu e

o parte din mine ia cuţitul şi taie. Am văzut
un om muşcat de şarpe. Ca să scape şi-a tăiat singur mâna.
Sfoara care mă ţine încă în lumea asta ca pe un spânzurat.

 

Cum s-au schimbat lucrurile

1. La început
încearcă numai să fii pe moarte n-or să te lase
Despina e prima care nu m-a lăsat
a luat trenul şi a venit până la Bucureşti

apoi a plecat
am văzut trenul ei dispărând
în iarba câmpiei ca o coasă

2. O, trenurile, trenurile
în ele mi-am petrecut o bună parte din viaţă
citind cu furie cărţi de fiecare dată când
o fată foarte frumoasă se aşeza lângă mine

şi ştiam că drumul până la tine
nu are niciodată
mai puţin de 6 h şi 48 m
fără întârziere

temându-mă să nu mă îndrăgostesc
deşi ştiam bine că te iubeam

erau cărţi bune citite cu furie
lângă fete foarte frumoase care nu ştiau
câtă frică mi-era de ele şi cât le uram
atunci când foarte rar le priveam

credeau probabil că-s doar un îndrăgostit timid
atât erau de frumoase
şi rele

3. Terminam două cărţi
aşa cum alţii fumează două pachete de ţigări într-o seară
şi ca de obicei trenul întârzie
totuşi întârzie mai mult ca de obicei
îmi spune altă voce din compartiment

ea coborâse credeam nu mai era nimeni
nici măcar eu nu trebuia să mai fiu în tren
trebuia să cobor de mult
dar mă luase somnul
şi trecuse deja de Suceava
aveam să iau un tren înapoi din Ostra

şi era acolo ca o amintire
că nici eu nu-i auzisem vocea
poate şi pe ea o aştepta cineva
pe o fată atât de frumoasă
întotdeauna o aşteaptă cineva

întârzie mai mult ca de obicei
nu crezi?

 

Inima şi cântecul ei de mlaştină

În pieptul meu sare tot mai repede
o broască râioasă. Ea vrea să sară
din pieptul meu. Să împrăştie molime
şi să trăiască liberă şi fericită.
Stai acolo. Nimeni nu te place.
Te vor diseca la ora de anatomie.
Cântecul tău de mlaştină
numai pe mine mă emoţionează.

Îţi vor scoate inima doar să vadă
cât timp mai bate.
Pentru ei strigătul tău nu va fi
decât o onomatopee.
Cântecul tău de mlaştină
numai pe mine mă emoţionează.

N-ai nici norocul să strigi ca ursoaica
mor-mor. Să te creadă rănită şi pe moarte
cum am crezut-o eu. M-a păcălit
cu mormăitul ei onomatopeic
frumos ca un cântec de privighetoare
cântat anume numai noaptea.

Şi între carnea mea şi borcanul cu miere,
între mâinile şi fragii din mâinile mele
ce va alege? Ştiu bine că poate să aleagă totul
sau să mă dea la o parte ca pe o mortăciune.

Te vor diseca în sala de anatomie.
Şi nimeni n-o să înveţe nimic pe tine.
Doar câteva strigăte isterice de fete speriate.
Unele mai mult sau mai puţin prefăcute.
Mai mult sau mai puţin sensibile.

Nimeni n-o să înveţe să iubească
decât de la cele două schelete îndrăgostite.
bărbat şi femeie, din sala de anatomie.

Au spus că nu vor să fie îngropaţi
să fie donaţi pentru ştiinţă
să nu lase viermii să continue treaba
pe care au făcut-o atât de bine,
încă din timpul vieţii, oamenii.
Deşi şi viermii fac o treabă atât de bună
când curăţă după noi la sfârşitul vieţii.

Au pus ca singură condiţie
să rămână împreună. N-au putut
să aibă copii aşa că voiau
să fie înconjuraţi de ei
măcar acum după moarte.

Câţi copii n-au speriat.
Câtor copii nu le era frică de moarte pe întuneric
pentru ca apoi să moară de râs.
Să îşi scrijelească o inimă
în oasele sau craniile lor.
Scheletele au ajuns să vegheze primele,
dar şi multe din ultimele
nopţi de dragoste ale copiilor.

Când toate luminile sunt stinse
ca muşchiul verde sau ca nişte flori
creşte carnea pe oasele lor.

 

Mamă, mamă

Pat de bebeluşi din care am încercat şi eu
să evadez ca dintr-o-nchisoare. N-am să mint,
căzăturile n-au fost întotdeauna uşoare.

Eu am investigat uciderea micii sirene.
Răpirea micului prinţ. Mi-a ocupat toată copilăria.
Mint! Copilăria mea n-a durat mai mult decât
somnul întrerupt al părinţilor mei, decât scâncetul meu
liniştit de sânul cald şi apoi de biberon.

Încerc să-mi dau seama dacă s-a petrecut ceva
în afara terenului de fotbal al copilăriei mele.

Nu am făcut niciun om de zăpadă,
dar am crezut în Moş Crăciun. Am investigat
şi uciderea lui.

Toţi mint când vorbesc despre mame.
Eu n-am să. Mama nu mai e frumoasă, dar a fost
frumoasă. Cea mai, mai ales, când era însărcinată
cu mine. A fost şi mai când m-a sărutat.

Pentru că atunci când m-a sărutat la maternitate
am fost cel mai fericit bărbat şi se poate ca până şi tata
să fi fost gelos pe mine şi să nu-i fi trecut nici până azi.

O, ce mint! Mama a fost doar frumoasă
şi acum e doar bună ca pâinea caldă
are glasul obosit şi se supără din orice.

Şi pe bune că mama se poate să se transforme
într-un aspirator gigantic. Mama încerca
să ne vindece de iubiri ratate cu ceaiuri,
plăcinte cu brânză sau orice alt fel de mâncare.

Cu toţii i-am trântit uşa în suflet şi am înjurat-o.
Şi tot ea a luat cârpa uitată în colţul camerei
ca să spele singură pe jos şi uneori o vedeai
când spăla cu rochia de pe ea.

Poate ar fi mai bine să mint
să spun că mama s-a transformat într-o zână
şi toate obiectele casnice au prins viaţă
şi au făcut toate treburile în locul ei. Că eu
n-am să mă transform într-o şi mai mare dezamăgire.

Cine ar avea inima să şteargă cu mopul lacrimile ei?
Cine altul n-ar avea inimă în afară de mine?
Am crescut. Năzbâtiile mele n-o mai bucură,
iar poeziile mele o fac să plângă.

Mama plângea cu vin şi tatei îi plăcea să bea
dar nu-mi explic de ce şi eu fac asta.

Cu toţii i-am trântit uşa în suflet şi am înjurat-o
şi ea ne-a ţinut pe toţi sub masă ca în pântec
deasupra străluceau un cuţit şi tinereţea
şi lucruri care rămân mai bine nespuse.

 

Se spune că în ţara lui Adrian

moartea are tenul pudrat cu lapte praf
fantomele sunt aşternuturi udate de copii în somn
aşa se spune despre locul unde nu se întâmplă mai nimic
unde păpuşile fără picioare sau mâini
au în loc de cearcăne ochii căzuţi
şi fac schimb de suflete
aici n-ai să-l vezi decât pe adrian
el păstrează staniolul de la ciocolate
să înfăşoare buchetele de flori pentru înmormântare

aici miroase a rumeguş
iar lovitura pietrei în apă măsoară durerea
se spune că ţara lui adrian
nu a aparţinut nimănui
dar a avut un rege şi o regină
a fost la început frumoasă
aşa cum îi stă bine unui ţinut fioros
dar regina a hotărât să plece
nimeni nu ştie de ce

unii spun că a fost silită
alţii că a plecat de bunăvoie
unii că îl înşela pe rege cu unul din slujitori
şi el i-a prins într-o zi pe amândoi în patul regal
alţii că regele avea o problemă cu alcoolul
într-o zi s-au certat foarte rău şi a lovit-o
desigur au fost multe zvonuri
şi regatul cunoscut sub numele de ţara lui adrian
a început să se ducă de râpă
de atunci din toţi cei care au mai pus piciorul acolo
nimeni nu s-a mai întors

 

Tags: