Grigore Șoitu: după-amiaza unui...

După-amiaza unui câine

Unde și când? 3 august 2018, 17:00, La Taclale, str. Mircea cel Bătrân nr. 23, Constanța.

Grigore Şoitu s-a născut în Constanţa. Este unul dintre fondatorii Cenaclului de Marţi, coordonat de criticul literar Marin Mincu la Universitatea Ovidius din Constanţa. A fost membru fondator al Asociaţiei Arte&Litere ASALT şi membru titular al U.S.R. (2008-2016) și este acum membru al recent înființatei L.L.R. (Liga Literară din România). A publicat interviuri, recenzii, cronici literare, online şi offline, în cele mai importante reviste culturale din România. A fost selectat în diverse antologii de poezie (Marin Mincu, Poezia română actuală, 1998 ș.a.). A publicat următoarele volume: Anticulinare, Editura Arhipelag, 1996 (premiul POESIS pentru debut); Addenda, Editura Dacia, 2002 (nominalizare la Premiul ASPRO pentru experiment); SPAM, Editura Brumar, 2007 (nominalizare la Premiul Avangarda22); Poeme de stânga, Casa de Pariuri Literare, 2011; Poemarţi, o antologie marţolie (antologator), Editura Tracus Arte, 2014 şi Melcoveste, o poveste şi nu prea, Editura Tracus Arte, 2015.

„Sunt mai mult mizantrop decât comod. Implicat în viaţa literaturii (nu şi în ceea ce se numeşte viaţă literară), aşa cum spunea despre mine criticul literar Al. Cistelecan. Nu cred în marketingul agresiv practicat de unii autori. Care-i consumă ca un drog. Energia mea creativă şi nebunia pe care o mai am, vreau să rămână în text. Pentru asta am nevoie de linişte.” (autorul)

„Trecerea timpului lasă multe cadavre în urmă – și proiecte încremenite, visuri sparte în bucăți… „Câinele” lui Grigore Șoitu – care poate fi sau nu Al Pacino, „cerberul lui Ian McEwan” ori, mai repede, „cățelul Grigore” din poemele lui Mircea Țuglea – „mărâie și dă din coadă” în timp ce veghează…

Literatura a rămas în jurul său ca o ruină (ca ruina „fabricii de bere din bragadiru”), dar nu se dă bătut, nu se lasă supus, chiar dacă este poate cel mai lucid și mai deziluzionat dintre noi toți. O carte dedicată lui Mircea, dedicată generației sale, de scriitori care nu s-au mulțumit cu mediocritatea din jur, dedicată, în fond, oricărui spirit liber, fie el și „nemulțumit de metallica” acum, când idolii au rămas suveniruri!” (Yigru Zeltil)

Eveniment susținut de FDL.ro Fabrica de Literatura și Revista Tomis. Pagină eveniment

Cu acordul autorului, publicăm aici un text din carte care ficționalizează un moment de la înmormântarea lui Mircea Țuglea, punând în scenă un scenariu cartoonish-oniric cvasi-dimovian, mai mult postmodernist, cu trimiteri la Gellu Naum, Mihai Ursachi, T.S. Eliot și… Șoitu himself (Șapte poeme civilizatoare din volumul Addenda: „am fost purtat/ din curtoazie/ pe o alee străjuită/ de tomberoane/ ca o bomboană/ amăruie/ învelită-n staniol”).

și acum doarme ușor/
pe banchiza de la pol

la capela cimitirului municipal,
mirce doarme cu ochii deschiși
lângă un tip de șaptezeci de ani,
au murit amândoi în aceeași zi,
au sicriele de aceeași culoare,
au zburat cândva în același cer,
au traversat aceeași mare,
mihuț mă bate pe umăr și
mă-ntreabă „n-ar fi mai bine
să-l furăm?”,
mă apropii de sicriul cu geam
colorat,
care seamănă cu racla de cleștar
din povestea albă-ca-zăpada și
cei șapte pitici,
doar mărul lipsește,
în locul lui e o garoafă albă,
am deschis ușa din spate,
am apucat sicriul, eu de o parte,
mihuț de cealaltă, potrivindu-ne pașii
(o bomboană amăruie
învelită-n staniol,
pe o alee străjuită de tomberoane),
paznicul se uita în altă parte,
așa cum a zis mihuț,
l-am aruncat peste gardul de beton,
am sărit și noi,
i-am făcut o fundiță pe portbagaj
(ușor ca un zmeu, umed ca un nor),
am pornit prin orașul viu,
turiștii ne fluturau batistele lor uscate,
în care erau ascunși bănuții
care poartă noroc,
în fața noastră a apărut la taclale,
dar silviu, maparlo & mugur
ne visau în altă parte,
am continuat drumul pe bulevardul tomis,
până la on plonge, unde mirce
se oprea să mănânce o ciorbă de pește
& să bea o bere stejarul,
dar bariera era lăsată, luminile stinse,
până și valurile dormeau între stabilopozi,
„să mergem pe plajă” – am șoptit eu,
sicriul se făcuse și mai ușor,
parcă ne purta el pe noi, spre mare,
am intrat pe nisipul rece
de pe plaja modern și
l-am aruncat în apă,
la-nceput valurile erau timide,
apoi s-au trezit și l-au ridicat
cu furie,
siajul era al unui motor
de două sute de cai putere,
(un om din tecuci avea un motor
dar nu i-a folosit la nimic.
– era prima oară când poemul
lui ursachi nu spunea adevărul),
îl priveam cum se depărtează,
(în bănuții așezații peste ochii
deschiși, luna vibrează),
poezia nu va arunca soarele
în mare,
ca pe o minge de baschet,
nu va deșuruba timpul,
până la concertul lui j. alfred
din portul tomis,
unde solistul urla cu o voce răgușită
the women come and go
talking of michelangelooo,
nu știu cine a prins buchetul,
dar la o săptămână
a venit prima ilustrată,
un far din gibraltar
lumina drumul vapoarelor,
iar între ele, un sicriu,
lucea ca un bisturiu
ruginit (adică pâlpâia
roș-gălbui),
a urmat, la scurt timp,
o ilustrată din funchal
câțiva marinari portughezi
se chinuiau să-l tragă la mal,
una din bermuda,
unde un surfer călărea
un val uriaș,
pe sicriul lui mirce.
primesc sute de fotografii
(california, golful syrthelor,
capo verde, mozambic,
golful terror)
cu un sicriu plutitor,
pe drumul lui apolodor.